Sfânta Cuvioasă Elisabeta

Pustnica Elisabeta, a apărut într-un spațiu atipic, în raport cu scopurile lumii contemporane, în care minciuna este la rang de virtute, iar discernământul acoperit de noroi, era ea însăși purtătoarea unor practici insolite, care capta inimile creștinilor. Devenise legendar bordeiul din vârful Giumalăului, funcționând pe modelul vechilor locuințe, ce trimitea la primele scrieri din lume, tăblițele de la Tartaria. În același timp, maica evidenția și un alt mod de viață, simplu și ușor, unde a spune înseamnă, de fapt, a face și unde totul se înfăptuia sub umbra iubirii și la lumină lină. Viața simplă, dar aspră, asceza mistică nu făcuse din maica o uscăciune a pământului, ci o femeie frumo1„asă, puternică, cu o blândețe și bunătate aparte, dar și cu un frumos umor duhovnicesc „Smerit mai este mândruțul nostru frate!” În mica sa curte totul era verde, apa de izvor murmura adevărul, ursul mânca miere, cerbul mânca pâine din mâna maicii, iar păsările cântau și jucau, un tablou de poveste adevărată. Animalele ei de companie erau doi lupi, care o însoțeau până ce ieșea din munte. Ziua era bucuroasă, noaptea era inimoasă. iarna dădea la o parte zăpada din fața bordeiului și făcea cărare până în pădure, așteptând să vină cerbul. Pisica torcea în timp ce maica se ruga. Animalele pădurii erau ca și copiii ei, le îndrăgea, le mângâia și le hrănea cu mâna ei. Cu lacrimi ascunse, cu suspine adânci și în tăcere, cu rugăciuni aprinse de focul iubirii, cu psalmi rostiți în șaoptă, în bordeiul ei mic și sărăcăcios, ea ținea trează nădejdea unui neam. Nu pentru slava lumească, ci pentru ca Hristos să fie slăvit în toate. Odată ce puneai piciorul înogradă, intrai fără să știi într-o altă dimensiune a spațiului și a timpului. Te îndrăgosteai pe loc de poveste și de maică. Veneai cu mâna plină și plecai tot cu mâna plină, dar cu sufletul gol de păcate, le lua maica asupra ei. 

Ștefan Popa