Euharistie și Apocalipsă

Ceea ce nu s-a consemnat încă în teologia biblică este marele adevăr că Noul testament (spre deosebire de primul, încheiat între Dumenzeu și poporul lui Israel), se încheie între Tatăl și Fiul Său - acum și om, și lăsat moștenire acelora dintre oameni care vor fi în Hristos („fii în Fiul”). Aspectul formal al acestul Testament este rugăciunea arhierească în care se precizează clauzele acestui act testamentar, iar aspectul real se cuprinde în jertfa de la Cină, confirmată în mod văzut de cea de pe Golgota. De aceea se poate numi un legământ veșnic (tema centrală în Epistola către Evrei), fiindcă se lucrează cu categorii veșnice. Oamenii (vezi și participarea la chip - la prima Creație -Testament) doar vor participa (prin credință și cunosștere) la acest act săvârșit de Fiul, și prin aceasta ei vor fi beneficiarii și nu una din părțile contractante. De aceea se va numi și Testamentul harului. fiindcă oamenii vor beneficia „în har” de roadele unui act împlinit (lucrat) de Dumnezeu - în exclusivitate și în deplină libertate , nefiind constrâns decât de iubire.
Întreaga realitate neo-testamentră se consumă la nivelul Dumnezeirii, și numai iconomic - în ținutul omului. Acesta este invitat la același nivel al îndumnezeirii, prin participarea sa la realitățile Noului Legământ, scris nu pe table de piatră, ci în inimă (a Fiului mai întâi și a celor înfiați prin har, adică prin iubire), aspect surprins de profet cu mult înainte de a se împlini. „Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: voi pune legea Mea înăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie, și le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ier. 31,33)