Suveranii României. Monarhia, o soluție

În ultimii ani s-a înregistrat un reviriment neaşteptat şi, totodată, perfect explicabil al popularităţii familiei regale în rândul românilor. Diverse sondaje de dată recentă arată că de la an la an poporul îi „preţuieşte“ tot mai mult pe exponenţii Casei Regale, fără însă a agrea în mod deosebit ideea revenirii ţării la statutul de monarhie constituţională. În acest aparent paradox se ascunde mai degrabă nevoia unei mai puternice şi mai stabile reprezentări a autorităţii la nivel naţional şi internaţional, nevoie izvorâtă cel mai probabil din idealizarea unui trecut monarhic – de altfel, în bună măsură, meritoriu – şi din frustrările actuale provocate de o clasă politică dezbinată, lipsită de proiecte comune. 
 
Este oare, în aceste condiţii, oportună ideea organizării unui referendum pe tema reîntoarcerii la monarhie? Şi, presupunând că poporul ar opta prin referendum pentru aşa ceva, este oare aceasta calea de urmat pentru România, deşi în istoria mondială drumul înapoi de la republică la monarhie pare a fi, din punctul de vedere al instituţiilor şi al mentalităţii, aproape imposibil de parcurs? Lucian Boia susţine că, dincolo de răspunsurile mai mult sau mai puţin nuanţate, singura certitudine în toată această dezbatere rămâne deocamdată necesitatea primenirii societăţii. În lipsa acesteia, orice monarhie ar funcţiona, de fapt, la fel de defectuos precum actuala republică. 
 
„Se simte un freamăt în zona promonarhică a societăţii româneşti. Numărul susţinătorilor monarhiei e în creştere (chiar dacă, în ansamblu, rămâne minoritar). Să fie aceasta soluţia pentru România? Întrebarea, deşi ţinteşte spre viitor, n-are cum să facă abstracţie de trecut. Am adunat în paginile acestei cărţi tot ce mi s-a părut esenţial în „dosarul monarhiei", de la fondarea dinastiei şi până astăzi.“ (Lucian BOIA) 
 
„Rămâne de netăgăduit faptul, verificat până azi, de la o generaţie la alta, că în societatea românească persoana învestită cu autoritate ajunge să reprezinte mai mult decât instituţia în sine, iar normele, fie ele şi constituţionale, sunt cu deosebire elastice. «Ce bine e când o ţară are un suveran inteligent», i-a spus odată regele Carol I lui Petre P. Carp. Răspunsul acestuia din urmă – politician renumit pentru replicile lui memorabile – a căzut, tăios şi definitiv: «Nu, Maiestate, ci o dinastie e într-adevăr întemeiată numai când [ţara] poate respecta pe un rege prost». Altfel spus, într-un sistem cu adevărat funcţional, capacităţile intelectuale ale suveranului sunt indiferente, şi chiar e de dorit ca acesta să nu facă prea mare uz de ele. Regele întruchipează punctul fix al edificiului naţional, şi rostul său, înalt simbolic, nu este acela de a se agita pe scena publică şi de a căuta soluţii la problemele curente.“ (Lucian BOIA)