Rugaciunea vie

Pentru mine, închinarea înseamnă o relație. Nu eram un om credincios, apoi, într-o zi, L-am descoperit pe Dumnezeu, Care mi S-a revelat imediat drept valoarea supremă și sensul deplin al vieții, dar în același timp ca Persoană. Cred că închinarea poate să nu însemne nimic pentru cineva ce nu are un obiect al închinării. Nu poți învăța închinarea pe cineva care nu L-a simțit pe Dumnezeul cel viu; poți să-l înveți să acționeze ca și cum ar crede, dar nu va avea acea atitudine spontană care e cu adevărat închinare. Așadar, ca o prefață la această carte despre rugăciune, ce doresc să exprim este certitudinea despre realitatea personală a unui Dumnezeu cu care se poate stabili o relație.

Prin urmare, doresc să le cer cititorilor mei să-L trateze pe Dumnezeu drept un semen, drept cineva și să prețuiască această cunoștință la fel cum prețuiesc o relație cu un frate sau cu un prieten. Acest lucru este, cred, esențial.

Unul dintre motivele pentru care cultul comunitar sau rugăciunea particulară par a fi atât de vlăguite sau atât de convenționale este acela că actul închinării, care se naște în inima ce se împărtășește de Dumnezeu, este prea adeseori absent. Fiecare exprimare, fie rostită, fie în faptă, poate ajuta, dar nu sunt decât expresii a ceva esențial și anume, a unei adânci tăceri a comuniunii.

Cu toții știm, în privința relațiilor umane, că iubirea și prietenia sunt mai adânci dacă putem sta cu cineva în tăcere. Atâta timp cât e nevoie să vorbim pentru a păstra legătura, putem, fără ezitare și cu regret, să presupunem că relația e încă superficială; la fel, dacă vrem să ne închinăm lui Dumnezeu, trebuie, mai înainte de toate, să învățăm să ne bucurăm, rămânând tăcuți împreună cu El. Acest lucru e mai ușor de făcut decât ar părea la prima vedere; însă e nevoie de puțin timp, de puțină încredere și de curajul de a începe.

Cândva, parohul din Ars, un sfânt francez din secolul al XVIII-lea, l-a întrebat pe un țăran bătrân ce anume face ore în șir în biserică, aparent fără ca măcar să se roage. Țăranul a răspuns: „Îl privesc, mă privește și suntem fericiți împreună”. Acel om învățase să vorbească cu Dumnezeu, fără a rupe tăcerea intimității prin cuvinte. Dacă putem face asta, putem folosi orice formă de închinare. Dacă încercăm să înțelegem închinarea prin cuvintele folosite, vom obosi numaidecât de aceste cuvinte, fiindcă, dacă nu au adâncimea tăcerii, sunt superficiale și plictisitoare.

Mitropolitul Antonie de Suroj