Patriarhul Nicodim Munteanu: un mărturisitor al Luminii în vremuri întunecate

La 27 februarie 1948, a trecut la viața veșnică Patriarhul
Nicodim Munteanu. Moartea sa s-a petrecut într-un
climat de mare tensiune politică și socială, cauzată de puterea
comunistă care venea din Răsărit asupra noastră. Patriarhul
Nicodim Munteanu a fost unul dintre marii ierarhi ai Bisericii
noastre din secolul al XX-lea. A păstorit ca episcop la Huși, ca
mitropolit al Moldovei și Sucevei și ca patriarh al României.
S-a născut în satul Pipirig de lângă Târgu Neamț, unde vedem
astăzi o biserică, numită de el „Catedrala munților”, pe care a
construit-o ca respect și amintire pentru satul său natal.
A făcut studii la Seminarul „Veniamin Costachi” din Iași, la
Academia duhovnicească din Kiev, iar la întoarcerea de la Kiev
a fost numit director al Seminarului Teologic din Galați și apoi
vicar la Episcopia Dunării de Jos. După aceea, a devenit episcop
la Huși, unde a stat până în 1924, iar între anii 1924-1935 s-a
retras la Mănăstirea Neamț, fiind starețul mănăstirii. Ca stareț,
a organizat mănăstirea, urmele acestei organizări văzându-se și
astăzi: aleile drepte și frumoase, ca niște raze, care pleacă de la
biserică, fiind opera sa. În anul 1935, a devenit mitropolit al Moldovei,
desfășurând și la Iași o amplă activitate misionară, culturală
și socială.
Patriarhul Nicodim, ca ierarh, a fost un om bine pregătit
din punct de vedere al formării teologice, deosebit de ferm în
a apăra interesele și demnitatea Bisericii. Putem spune despre
el că era un teolog misionar, un organizator harnic și un patriot
mărturisitor.
Ca teolog misionar, Nicodim Munteanu a scris și tradus mai
multe cărți, mai ales cărți de teologie biblică și cărți de teologie
pastorală. În anul 1944, a fost tipărită, din inițiativa și cu binecuvântarea
sa, Biblia. Cărțile sale de teologie, inspirate din Sfânta
Scriptura, legate de pastorația timpului, erau fie volume mari,
fie broșuri simple pe înțelesul tuturor. Această combinare între
textul Sfintei Scripturi și contextul social, pastoral a arătat că
Patriarhul Nicodim era un teolog realist și un păstor care aducea
în actualitate cuvântul vieții, cuvântul mântuitor, cuvântul care
ne unește cu Dumnezeu-Cuvântul și cu întreaga Sfântă Treime.
Ca organizator al vieții bisericești, Patriarhul Nicodim Munteanu
s-a arătat un vrednic gospodar, așa cum ne arată Mănăstirea
Neamț, unde a plantat sute de pomi fructiferi, organizând
mănăstirea în așa fel încât ea să nu fie doar o instituție liturgică,
ci și una culturală și socială. În vremea sa, Mănăstirea Neamț
patrona opera spirituală, dar și opera socială din zonă. Astfel,
ea ajuta material spitalul de la Târgu Neamț, în paralel cu
desfășurarea unei activități tipografice de mare amploare.
Patriarhul Nicodim, ca stareț-episcop al Mănăstirii Neamț, a
legat activitatea socială cu cea spirituală într-un mod tradițional
românesc. Niciodată în spiritualitatea noastră nu s-a ajuns la
excese de a înainta atât de mult din punct de vedere mistic, încât
să fie uitată iubirea față de aproapele. Vedem astfel pe Nicodim
Munteanu tipărind cărți despre spiritualitatea Sfântului Cuvios
Paisie Velicicovski (a tradus din limba rusă în limba română cartea
istoricului protoiereu Cetferikov), dar, în paralel cu această
lucrare de conștientizare asupra spiritualității nemțene, el se
interesa și de întreaga operă socială pe care putea să o desfășoare
mănăstirea, care dădea hrană multor săraci, ajuta orfani și văduve.
În timpul lui au fost recuperate o mulțime de moșii, el s-a
luptat ca să apere bunurile Bisericii în fața unora care doreau să
slăbească Biserica. Deci el avea conștiința că apără nu interese
egoiste, ci o instituție a poporului, care ajuta poporul. Mitropolitul
Nicodim Munteanu a înființat la Neamț și o fabrica de
cherestea, pentru a ajuta biserici și mănăstiri, pentru a susține
lucrarea misionară a Bisericii din timpul său.
Ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, a păstorit în timpuri
deosebit de grele, în timpuri de criză economică și război,
iar adesea se afla sub presiunea factorilor politici din țară și din
străinătate. Cu toate acestea, patriotismul său nu a fost unul de
circumstanță, ci era al unui român autentic. Patriarhul Nicodim
Munteanu era un om adânc legat de istoria poporului și,
în același timp, era un om care avea conștiința importanței și
misiunii Bisericii în viața poporului român. Iar când era diplomat,
era un diplomat cu demnitate. El a înfruntat puterea politică,
atunci când era vorba despre prezentul și viitorul țării, a
înfruntat forțe politice străine, apărând demnitatea Bisericii și a
neamului românesc.
Patriarhul Nicodim rămâne în istoria Bisericii și a poporului
român o figură înaltă, de verticalitate luptătoare, de demnitate
înțeleaptă și de conștiință misionară într-un popor creștinat
odată cu formarea sa în istorie.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române