Lumea Credinţei - iunie 2018

Mic discurs anti‑certocrație

Da, sunt bine, sănătos & vesel, nu s‑a sesizat nimeni din oficiu, comentariile vituperante după ultimul Editorial nu au apărut, nici formele de agresiune verbală în spațiul public, așa că pot trece liniștit la partea a doua a raționamentului (ceea ce oricum aș fi făcut, în orice condiții).

Așadar, dreptate sau libertate: ce alegem? Căci este limpede că nu le putem avea pe ambele, la pa(r)chet…

Dreptatea

Dacă ar fi să cercetăm situația în cheia Scripturilor, știm că numai a Domnului este judecata, iar dreptatea omului se arată ca o rufă murdară, ca o cârpă în fața lui Dumnezeu. Asta ni se spune, încă din vremurile imemoriale ale Vechiului Testament, tocmai pentru a nu fi tentați să‑i judecăm pe ceilalți, dar nici să ne îndreptățim singuri în fața Unicului, Adevăratului Judecător. De aici reiese faptul (subtil și etern nuanțat) că omul nu poate face dreptate decât parțial, judecând o speță sau alta după criterii și/sau coduri juridice care se schimbă de la o generație la alta, de la un timp istoric la altul. Cu alte cuvinte, dreptatea omenească are geometrie variabilă în funcție de secvența istoriei în care se aplică, de sistemul social și politic, de religia dominantă, de cutumele care operează în societate în acel moment etc. Are, să zicem așa, caracteristicile unui mulaj aplicat pe trăsăturile societale ale respectivei epoci, cu toate moravurile și valorile sale etice… Desigur, în absența dreptății omenești, liniare, și în absența aplicării legilor existența ar fi de neconceput, umanitatea s‑ar transforma instantaneu într‑un infern terestru, într‑un ospiciu fără medici și fără medicație. Să nu fie!

Libertatea

Despre libertate știm că ea a fost așezată ca harismă/ virtute/trăsătură de căpătâi în profilul sufletesc al primilor oameni. Lui Adam i s‑a spus limpede: Omule, ești liber! Poți hălădui pe unde poftești, te invit să numești lucruri, fenomene și creaturi, însă numai din acest pom să nu guști! Atât. Era o libertatea cvasi‑absolută, orientată spre om, spre binele și devenirea lui ca făptură superioară. Ce a urmat știm cu toții… Pierderea încrederii, a legăturii directe cu Dumnezeu l‑au dus pe bietul om în subteranele frustrării, ale nesiguranței și ale fricii. Dar tot liber a rămas, ca principiu ordonator al făpturii umane, valoare/virtute de care Dumnezeu nu S‑a dezis, în ceea ce‑L privește ca Tată iubitor. Căci numai în stare de libertate putea reveni omul la statutul său inițial, și nu întors „cu cheița”, ca un automat.

Iar libertatea (asociată credinței și inimii curate) a născut, ulterior, cele mai paradoxale și înălțătoare situații: Avraam care s‑a dus să‑și jertfească unicul fiu, Iov, care a răbdat totul în umilință, Fecioara Maria care a zis „Da!” arhanghelului, martirii care se duceau de bunăvoie la moarte, călugării care se mortificau în pustia Egiptului, cnejii care alegeau sacrificiul ultim pe câmpul de luptă, domnitorii care își vedeau copiii ciopârțiți de iatagane… Toți erau liberi să aleagă altfel, să facă altfel. Numai că libertatea în Dumnezeu îți arată calea Crucii. La capătul drumul făcut în libertate, de bunăvoie, este Crucea. De aceea libertatea în Dumnezeu este eliberare, este mântuire, este viață.

Revenind la tema zilelor noastre măcinate de dihonie și zaveră, spun că libertatea ar fi ceea ce ar trebui să ne preocupe în cel mai înalt grad. Sau, mai bine zis, pierderea ei! De ce? Deoarece banii sau bunurile materiale se pot pune cumva la loc, se pot reface într‑un fel sau altul, se pot înmulți relativ repede la scara unei generații. (E drept, nu se pot reface viețile pierdute din cauza sărăciei endemice sau a corupției care duce la pauperitate și care chiar ucide!) Însă o dată pierdută libertatea, și mai ales conștiința libertății, gustul ei neasemănat, se pierde totul. Evreii scânceau în deșert, în fața lui Moise, după cărnurile Egiptului, care veneau la pachet însă și cu botnița de sclav. Nu mai știau care e gustul libertății, îl reținuseră doar pe cel al tocăniței cu carne… Or, în absența aerului tare al libertății, nimic nu are – de fapt – gust. La pachet cu libertatea trebuie să ne apărăm credința și să respingem, categoric, acele forme revolute de închinare la idolii care au însângerat omenirea.

O necesară paranteză (istorică)

Paranteză: ce fel de oameni liberi & drepți sunt aceia care l‑au comemorat tocmai pe Karl Marx acum câteva săptămâni, în mijlocul Europei unite, în secolul 21?! Adică tocmai pe părintele sclavagismului modern, pe ateul cu metodă politică și cu Manifestul urii la purtător…! Pe cel care a scos la iveală din oameni, la scară uriașă, cele mai josnice (re) sentimente: ura, invidia, răzbunarea, delațiunea, dorința de a ucide. Președintele Comisiei Europe, Jean‑Claude Juncker (creștin‑democrat la obârșia lui politică), declara la Trier, în Germania, că Marx a fost un filosof și un economist care nu a fost prea bine înțeles de contemporanii și urmașii săi politici – de aici și excesele de care el, ca gânditor, nu e vinovat. Complet greșit! Deoarece eu unul cred că, dimpotrivă, Marx a fost foarte bine înțeles și teoria lui perfect aplicată în viața de zi cu zi. Răsturnarea pe dos a lumii pe care și‑a dorit‑o chipurile pentru a face dreptate celor care sufereau a condus la o suferință generală: și a celor deposedați de bunuri, de bunul lor nume, de familie, de libertate, dar și a celor care i‑au jefuit (prin furt, abuz și crimă). Nici clasa muncitoare, cu mâinile pătate de sânge, nu s‑a simțit împlinită, nici „exploatatorii” ei… Toată lumea a suferit în comunism, în orânduirea în care sângele curgea zilnic, pentru ca triada de idoli nemiloși Marx, Engels și Lenin să fie satisfăcuți postum, ca zeitățile aztece de odinioară al căror cult era alimentat numai de sânge omenesc, valuri‑valuri…

Certocrația versus bunul‑simț

Așadar, întorcându‑ne la dilema noastră dreptate sau libertate, vedem că în numele dreptății sociale s‑au comis cele mai mari crime și cele mai josnice abuzuri. Utopia aplicată în realul imediat retează capete, până la urmă. Și dreptatea omenească tot nu poate fi obținută la modul absolut, căci pe tărâmul ideologiilor liniare ea nu cunoaște nici mila, nici dragostea cu care Dumnezeu a făcut, ține și judecă lumea. Pe când libertatea, da, ea a adus numai beneficii umanității, și dorința de a o obține a ridicat martiri.

Iar când tot omul, în viața lui de zi cu zi, violează sistematic articolele codului etic cotidian (nu penal) al bunelor maniere și al deontologiei umanității angrenate social prin fiecare respirație a sa, la fiecare colț de stradă, la aproape fiecare postare pe FB, ce așteptări legate de dreptate vrem să mai avem?!

În rest, trupa de certocrați este din ce în ce mai vocală, mai aprinsă de patimă. Oamenii care „știu” împart dreptatea de sus, din amvonul studiourilor TV sau de pe wall‑ul FB, moraliștii nimicului infuzează ură, dezbinare și prăpăd comunitar. Suntem prinși în capcană, suntem captivi într‑o buclă care doare, dar care ne face și plăcere. Este bucla satisfacției că toți, dar absolut toți cei care ne înconjoară sunt stricați, putrezi până în măduva oaselor!

Și mai e ceva de spus, apelând la statisticile impersonale ale istoriei: în toate perioadele când lumea vrea dreptate, înfloresc – așa, ca la un semn providențial al primăverii „lor” – și #băiețiicuochialbaștri...

În consecință: dreptate sau libertate?

Răzvan BUCUROIU