Împăratul Galerius

...Ideea era, şi în cazul de faţă rămâne, a rolului unor mari personalităţi istorice pentru regiunea aceasta vastă care priveşte formarea romanităţii orientale în formă spirituală creştină. Or, în cazul lui Galerius (cca 250-311), un autohton romanizat ajuns prin merite recunoscute împărat între anii 305-311, poate fi acum de înţeles mai lesne de ce a dat acel edict (pentru mulţi surprinzător) de toleranţă a creştinilor cu puţin înainte de a muri.

Desigur, Lactantius, al cărui text a fost avut în vedere şi de autorul monografiei de faţă, punea accentul din unghiul de vedere al propriei credinţe creştine de la acea dată.

Revăzând însă realitatea în faţa căreia se afla atunci Galerius, înţelegerea istoriei are şi altă cale. Decizia lui era o cedare în faţa unei creşteri mai mult decât viguroase a numărului creştinilor. Era, deci, o hotărîre logică şi ea avea să fie reconfirmată la puţin timp după aceea prin edictul mai bine cunoscut al lui Constantin. De fapt, se poate afirma acum că a fost în acel moment din anul 311 o viziune genială a împăratului, într-un moment decisiv pentru el însuşi ca fiinţă şi ca împărat. A înţeles atunci traiectoria spirituală a lumii pe care o părăsea.

Lactantius o văzuse ca pe o lovitură divină pentru persecuţiile de până atunci, în spiritul general al lucrării sale despe morţile persecutorilor. Era, de fapt, o primă deschidere către viitor, urmată la doar doi ani după aceea de către Constantin cel Mare. (Alexandru Barnea, professor emeritus, Universitatea din Bucureşti)

În 2011 s-au împlinit 1700 de ani de la moartea unei mari personalităţi militare romane, care s-a născut într-o familie originară din Dacia Romană şi care a ajuns la demnitatea supremă în imperiu: Galerius. Rămas în istorie mai ales ca un feroce persecutor al creştinilor, el a fost înainte de toate unul dintre conducătorii care au aplicat acele reforme care au asigurat redresarea statului şi a armatei romane după mai multe decenii de criză. Pentru istoria militară românească, personalitatea lui Galerius prezintă un plus de interes, deoarece, prin mama sa, el era de origine daco-romană.

Izvoarele literare utilizabile pentru cunoaşterea epocii sale şi în particular a acţiunilor lui Galerius sunt puţine. Cel mai important este unul contemporan, dar în acelaşi timp foarte părtinitor: De mortibus persecutorum, scris de Lucius Caecilius Firmianus Lactantius, un profesor de retorică creştin care, la Nicomedia, l-a avut ca elev pe viitorul împărat Constantin cel Mare. Acolo, între anii 300-311, el a fost martor la persecuţiile contra creştinilor declanşate de Diocleţian şi Galerius, dispunând de informaţii de primă mână, pe baza cărora a redactat această carte în care se străduia să arate cum toţi împăraţii care au prigonit biserica au fost pedepsiţi de Dumnezeu. Caracterul polemic şi pătimaş al acestei scrieri care s-a păstrat într-un singur manuscris descoperit abia în 1678 impune circumspecţie în utilizarea informaţiilor care nu se regăsesc în alte izvoare.

În istoriografia românească nu există nici un studiu special despre Galerius. Doar I. I. Russu s-a preocupat de el în cele două monografii despre persoanele de origine traco-dacă din imperiul roman, precum şi în cartea în care a presupus originea carpică a albanezilor. S-a mai scris despre Galerius şi în diferite lucrări despre limes-ul dunărean în perioada tetrarhiei (Ion Barnea, Alexandru Barnea, Nicolae Gudea, Mihail Zahariade), despre Dacia Romană (Constantin Daicoviciu), sau despre persecutarea creştinilor (Emilian Popescu, Mihai Căţoi), sau despre inamicul său, uzurpatorul Maxentius (Ramiro Donciu). Ion Barnea s-a ocupat într-un articol de popularizare de arcul de la Thessalonic, îndeosebi de dacii reprezentaţi în unele frize. Acelaşi subiect a fost tratat într-o comunicare prezentată la congresul de tracologie din 1976 de către un amator, Victor Stancu, dar cu unele exagerări. Sunt de amintit aici şi studiile introductive la cele două traduceri româneşti ale operei lui Lactantius, de Claudiu Arieşan şi Dragoş Mîrşanu. Mai adaug că am scris despre Galerius într-unul dintre studiile de la începuturile activităţii mele de istoric (Madgearu 1986), precum şi într-un articol despre monumentul funerar al unui militar creştin exclus din armată în timpul marii persecuţii (Madgearu 2001). Acum, consider că o monografie despre Galerius este necesară istoriografiei româneşti, chiar dacă ea vine la scurt timp după cea publicată de B. Leadbetter.

Lucrarea de faţă încadrează faptele lui Galerius în contextul epocii sale, ea deschizându-se printr-o prezentare a prefacerilor prin care a trecut statul roman la începutul antichităţii târzii. Galerius, alături de Diocleţian, a fost una dintre personalităţile care a modelat această evoluţie.