Bucuria de a mărturisi sau despre cumințenia cuvântului

Oricât de curat ar fi cerul dintre inimi, fiecare purtăm în noi povara unei taine de cuvinte, şi nu numai: ofurile unor doruri prigonite; lacrimile unor suferințe pustiite; nostalgia unor vise din care ne-am trezit prea devreme; surâsul amintirii şi natura vie cu chipuri dragi păstrate în oglinda nemaiîntâlnirii; pravila neîmplinită a conştiinţei, că trecem prea preţios, prea levitic, prea îndrăgostiţi de propriul sine, prea alături de „jalea de lacrime”, căzute pentru a lumii patime; retragerea, fie şi elegant şi discret, a unor prieteni din viața noastră; despărțirea de locuri, de lucruri, dar mai ales de oameni anume; tristeţea de a fi provocat prea multe „cute” în sufletele celor pe care îi iubim; rușinea de a nu fi avut întotdeauna curajul asumării faptelor şi tăria de a spune lucrurilor pe nume; micile sau marile nedreptăți provocate semenilor; exercițiul prea des al disimulării; puțina uimire, decum umilința, înaintea minunii care este viața şi înaintea frumuseților lumii; prea multele clipe de îndoială, nu doar cu referire la divinitate; regretul de a nu fi fost întotdeauna generoși şi înțelegători; durerea de a nu fi stins, prin mărturisire, văpaia pornită de gând să înăbuşe în inimă dorul lacrimilor sfânt; părerea de rău că nici în suferință nu ne doare inima pentru tot omul sărman, cu o iubire de neclintit.