Monahul Proclu Nicău, trâmbița sihaștrilor. Cuvinte vii

<div>&nbsp;Cel care urcă pentru prima dată un munte trebuie să urmeze un traseu marcat; are nevoie de o călăuză, de un însoțitor, de cineva care a urcat deja această culme și cunoaște drumul. Drept urmare, mi-am adus aminte de o făgăduință făcută Părintelui Proclu, mentorul meu, după tipărirea cărții <em>Convorbiri duhovnicești</em> cu sfinția sa, de a mai scoate o carte cu învățăturile cuvioșiei sale, pentru care am cerut binecuvântare. Dar el, smerit, cu un glas blând și răgușit, cu o privire senină dar fermă, mi-a șoptit: „După ce voi pleca și când îți va fi dor de mine să o scrii…” Acum, după 5 ani de la mutarea sa în Veșnicie, cuprins fiind de emoție, de dor, respect și venerație, am așezat un buchet de cuvinte, o sinteză a învățăturilor sale date de acest trăitor filocalic, părintele Proclu Nicău, pustnicul din Munții Neamțului.</div><div>&nbsp; &nbsp; &nbsp;Șlefuit de întâlnirea cu Dumnezeu în singurătate, avva Proclu Nicău, unchiul meu, putea vindeca un suflet prin simpla sa prezență. El îndruma și-i forma pe alții nu numai prin cuvinte chibzuite, ci și prin prezență, prin exemplul viu și personal. Învăța nu numai prin cuvânt, ci și prin tăcerea sa.</div><div>&nbsp; &nbsp; &nbsp;Avva cel smerit îți turna balsam de bucurie sfântă prin cuvinte de o nevinovăție la care te simțeai părtaș, deveneai pur ca el, te recunoșteai ca aparținând dintotdeauna acelei purități, știai în acel moment cum trebuie să fii și că asta e ținta ta în viață – să rămâi sau să devii așa ca în acele clipe.</div><div>&nbsp; &nbsp; &nbsp;Publicăm acest volum de sinteză cu nădejdea că aceste noi pagini de filocalie românească vor aduce rod însutit în viețile și inimile cititorilor. Preot Nicolae Nicău</div>