Mic tratat de estetica teologică

Cartea este o grădină plină cu flori-cuvinte bogate în arome şi înţelesuri înalte. Bucuria şi încîntarea îl aşteaptă pe acela care o deschide sau o descrie după puterea minţii sale. Pasajul citat se repetă întocmai, la începutul unui Minei de la 1791, continuîndu- se astfel: „Obiceai au toţi grădinarii cei prea iscusiţi dnd înfloresc în grădinile sale ceale împărăteşti fl(o)ri, ei întru întîi dată culeg, fac mănunche şi le duc la stăpînii lor, apoi la priiatenii lor cei preaiubiţi, ca văzîndu-le să le mirosască şi multă dulceaţă să priimească şi ochilor vesălie să le pricinuiască, la cei ce vor vrea să le mirosască. Pentru ca nu numai ei adică grădinarii, singurii mirosindu-le şi mireazma priimindu-le, ci şi preaiubiţii săi să-i împărtăşească, ca inimile să-şi îndulcească. Drept aceaia, fiind şi eu ca unul dintre acei ce iubesc flori...” (Sursa citată, p. 495). Se fac aluzii, în mod evident, la grădina raiului, imagine model pentru credincioşii de pe pămînt, în raport cu care îşi cultivă sufletul, ţarina şi scrierea. Poate de aceea grădinarul de la curţile împărăteşti din basme şi pisarul cancelariilor domneşti treceau drept personaje privilegiate. Ei alegeau grîul de neghină, în culoare, miros, auz şi cuvînt, adică încercau să găsească suport pentru dezvoltarea părţii bune din om. Acest fapt ar trebui să dea serios de gîndire lumii contemporane căzută în stăpînirea unor prea îngrijorătoare orgolii necugetate, lesne stricătoare de pace sufletească şi de înţelegere între semeni.