Se întorc morții acasă

"Ia aminte spre mine și mă ascultă; mâhnitu-m-am întru neliniștea mea și m-am tulburat de glasul vrăjmașului și de necazul păcătosului. (Psalmul 54, 2) 
 
 
Căință, căință. Pocanie. Pocăință. 
A doua zi, precum mă înțelesesem cu Petre, ne-am întâlnit la intrarea în Grădina Botanică. Era o zi de iulie tocmai potrivită pentru o plimbare și o ședere de câteva ceasuri într-un astfel de loc. 
Am convenit să ne vedem, pe cât cu putință, în fiecare zi, afundându-ne în trecuturi spre a căuta să înțelegem diacronia prezentului. 
În om e închisă enigma universului, afirmă Părintele nostru Daniil de la Rarău. Dezlegarea aceasta se face însă prin Hristos . Hristos este libertatea în suferință, în vreme ce Antihristul este fericirea în constrângere. 
Parcă nicicând Planeta n-a respirat mai necesar îndemnul Botezătorului "Pocaiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor!" Și parcă niciodată omenirea n-a fost mai ignorantă față de substanțialitatea acestui îndemn și față de toate celelalte mesaje centrate pe apelul la pocăință, repetate de nenumărate ori de Mântuitorul Hristos și de câtre Apostoli. 
Am lângă mine prototipul automutilatului. Omul care a pierdut esența vocației umane: asemănarea cu Dumnezeu. 
Sfinții Părinți îl privesc pe om ca pe acea făptură creată de Dumnezeu după Chipul Său, menită să-și dobândească asemănarea cu El spre a deveni, conform naturii sale, el însuși dumnezeu prin Har. 
Omul s-a îndepărtat însă de Dumnezeu, desparțindu-se în fapt de sinele său autentic, de aproapele său, de semenii săi, pierzându-se înstrăinat în sălbăticia fantasmelor unei lumi create de el. O lume a lăcomiei, a iubirii de bani și de bogății, a mâniei și agresivității, a patimilor legate de sexualitatea exacerbată, a fricii, a tristeții, a falselor valorizări ale eului și, desigur, a deznădejdii. Sunt toate acestea maladiile omului cotropit de iubirea de sine, de antropolatria suprimatorie, de egocentrismul extreminator."