Călătorie spre Lumină

Este sfârșitul primăverii, luna mai, luna florilor și a miresmelor. Oră de seară, la spital. Vasile stă pe un scaun, observă mișcarea foarte puțină de pe coridor, ochii lui cercetează, studiază... se gândește: Aș vrea, dacă voi trăi, să scriu ceva despre această experiență. Zâmbește: Cui aș dedica o asemenea carte? Celor bolnavi și celor care umblă împreună cu noi pe aceste coridoare. Dacă nu voi trăi, aș vrea să o scrii tu, mamă!
Dar nu tot ce am scris aici are legătură cu împlinirea unei dorințe. Am scris ca o datorie față de copilul meu și față de aproapele, fratele meu întru Hristos, ca o datorie și ca o invitație la a îndrăzni să ne deschidem inimile.
…Ai fost întotdeauna o mare liniștită... Niciodată nu mi-ai tulburat viața. Nu păreai a fi un om care suportă multe. M-am întrebat de multe ori: În viață este nevoie de îndrăzneală sau de caracter? Vedeam că ai un caracter bun. Despre îndrăzneală nu știam încă... Nu știam nimic despre curajul răbdării și despre puterea unui zâmbet care este însoțit de lacrimi. A fost nevoie să merg mai încet, să cobor glasul, să ascult cu atenție șoaptele care vin din altă lume. M-am pierdut ușor în curgerea unei vieți care s-a rătăcit ușor între gândire și faptă. Până când a venit „plinirea vremii”.
Mama Margareta