Qohelet. Cartea cea mai originală şi „scandaloasă” a Vechiului Testament

Conform calculelor efectuate pe cele 305.441 de cuvinte ale Bibliei ebraice şi aramaice de H. Th. Willers, cartea lui Qohelet ocupă doar un procent, cu cele 2.987 de cuvinte şi 222 de versete. Cu toate acestea, în faţa acestor 12 capitole mici, toţi comentatorii s-au speriat şi au luat întotdeauna condeiul cu un sentiment de neputinţă: „Trebuie să ai o vanitate singulară sau o nesăbuinţă rară pentru a scrie un text despre Eclesiast”, afirma eseistul francez, Jacques Ellul, începând meditaţia asupra Qoheletului, La raison d’être (Paris 1987). Cu fiecare rând care este scris, aproape că pare să se audă batjocorirea bătrânului înţelept: „Un gol imens, totul este gol!… Toate cuvintele sunt uzate şi omul nu le mai poate folosi… Ce valoare are toată truda care oboseşte pe om sub soare?…” (1,2; 1,8; 1,3)

Totuşi, tentaţia este puternică şi o mărturiseşte lungul lanţ bibliografic care s-a adunat în jurul acestei cărţi pe parcursul secolelor, strângând-o adesea până la sugrumarea în suflarea ei poetică şi religioasă prea independentă şi provocatoare. Şi noi am fost tentaţi să mai adăugăm o verigă la acest lanţ în speranţa că el va fi uşor, pentru că, aşa cum a observat primul editor al lucrării, „există cărţi şi cărţi fără sfârşit…” (12,12) Unele dintre aceste cărţi recente au încercat, în opinia noastră, să sufoce libertatea lui Qohelet, redus deja în trecut la o larvă a lui prin interpretări spiritualiste sau ascetice. Qohelet al acestei exegeze contemporane se reduce la un predicator modest şi echilibrat al bucuriei şi greutăţii de a trăi. Dezechilibrând accentele, pervertind dimensiunile reale textuale şi de semnificaţie, ignorând forţa subtilă de contestaţie închisă sub mantaua tradiţională, aceşti exegeţi îl readuc pe Qohelet în categoria generică a unei înţelepciuni care este în totalitate satisfăcută şi atentă să iasă nevătămată din vâltoarea dificultăţilor. Un Qohelet supus, pentru care „bucuria este imperativul categoric al lui Dumnezeu pentru om”, bucurie plină a trupului şi mulţumire (R. Gordis). Un Qohelet evlavios până la punctul de a considera „viaţa ca pe o chestiune de har comun, nu de muncă grea” (R.K. Johnston). Un Qohelet atât de previzibil încât să fie „marele maestru al suspiciunii”, dar ca să înveţe „în final că singurul lucru care contează în viaţă este frica de Dumnezeu”! (A. Bonora)

Întregul nostru comentariu are drept scop respingerea acestei relecturi a lui Qohelet, contestând fiecare afirmaţie din text, redescoperind scandalul cărţii sub exteriorul ei detaşat. Aşa cum scria A. Maillot, „din citirea sa nu iese nevătămaţi, ci adulţi sau gata să se devină”.

Golul şi întunericul în care se mişcă, în care surprinde puţinele fragmente de bucurie şi lumină care nu sunt decisive, nu sunt opace; sunt o realitate autobiografică pentru mulţi şi pentru toţi, cel puţin în unele momente; sunt şi un cuvânt inconştient, dar real al lui Dumnezeu, acest cântec al golului şi al tăcerii fiind „inspirat” de un Dumnezeu care în Qohelet nu se teme să treacă prin galeria întunecată a crizei înţelepciunii şi a vieţii.

În biroul său de critic – scrie P. Beauchamp în lucrarea sa L’uno e l’altro Testamento (Paideia, Brescia 198), p. 150) – Qohelet exprimă rezistenţa Israelului la orice încercare de a găsi un refugiu într-o lume paralelă. Mesajul său acţionează ca un medicament, eliberându-l pe înţelept de un anumit fast şi de responsabilitatea de a fi un agent al istoriei universale.

Călătoria aspră şi abruptă pe care o întreprindem acum în cadrul mărturiei lui Qohelet este împărţită în trei etape, inegale ca importanţă şi extindere. Prima, sub titlul tipic qoheletic de Un gol imens, totul este gol!, colectează coordonatele principale în care să se plaseze cuvintele lui Qohelet. Este, aşadar, o „introducere” în sensul iniţial al termenului: intenţionează să „introducă” textul propriu-zis, care tratează problemele interpretării şi sensului global. A doua etapă este, deci, cea fundamentală şi este cea mai amplă, dedicată în întregime traducerii şi comentariului pe secţiuni ale Cuvintelor lui Qohelet, fiul lui David, regele Ierusalimului, aşa cum spune titlul redacţional al cărţii (1,1). Qohelet nu este un tratat; nu se poate rezuma o piesă muzicală sau „explica” o poezie; trebuie să fie ascultate şi să se cuprindă în desfăşurarea lor, în strălucirile lor, în misterele lor, în cele spuse şi în cele nespuse. Este important, deci, să urmăm firul nu întotdeauna liniar al acestor pagini care sunt uneori în poezie, alteori în proză ritmată şi în proză simplă. Le prezentăm de parcă ar fi mereu o poezie cu solemnele „a capo” ale versurilor tocmai pentru că, şi când scrie în proză, Qohelet lasă margini mari evocatoare şi spaţii albe largi, care însă nu sunt goale. Pe de altă parte, parafrazându-l pe Pascal, trebuie să recunoaştem că în marea literatură, tăcerile valorează uneori mai mult decât cuvintele. La fel ca în dragoste şi mistică.

O etapă finală acoperă aproape toate continentele şi se extinde pe un timp de două milenii în căutarea celor O Mie de Qohelet, adică a tuturor celor care în acest înţelept al secolului al III-lea. î.C. s-au oglindit, fidel sau infidel, dar întotdeauna legaţi prin „afinităţi elective” secrete sau respingeri spontane. Din această adunare ideală, ale cărei feţe sunt superioare celor pe care le-am evocat în paginile noastre, sunt excluşi doar oamenii vulgari din punct de vedere mental şi spiritual, cei superficiali, cei care au nevoie, aşa cum scria un mare cititor al lui Qohelet şi Iob, scriitorul francez George Bernanos, „un anumit număr de locuri comune, de repetat unul altuia ca papagalii, cu mişcări afectate, ţanţoşe şi clipiri ale acelei păsări. Dar nu se hrănesc papagalii cu vinul aromat al Ecleziastului sau cu cartea lui Iob”.

Cardinal Gianfranco Ravasi