Paul din Tars. Arheologi pe urmele Apostolului neamurilor

Opiniile sunt împărţite asupra lui Paul. Pentru unii, este cel mai mare dintre toţi apostolii; pentru alţii, este un falsificator al mesajului lui Cristos. Performanţa sa istorică fără pereche este de necontestat. Unii au văzut în ea o „procesiune a lui Alexandru răsturnată”. Dacă armata macedoneană a dus cultura greacă până la Indus, lumina lui Cristos a venit prin Paul din Răsărit până la Roma, poate chiar în Spania. A început cu misiunea către neamuri; prin el, o sectă evreiască a devenit cea mai mare dintre toate religiile lumii. Aşadar, este absolut legitim să-l numim al doilea fondator al creştinismului. A muncit fără încetare pentru atingerea acestui obiectiv. El a parcurs peste 30.000 de kilometri – parţial pe reţeaua bine dezvoltată de drumuri romane, parţial pe scândurile clătinându-se ale navelor antice, o alternativă mai riscantă: de patru ori, după cum ştim din scrisorile sale şi din Faptele Apostolilor, a suferit naufragiul. Nimic însă nu l-a împiedicat să continue să vestească evanghelia: nici diverse şederi în închisoare, nici biciuirile, persecuţia constantă şi chiar o lapidare căreia i-a supravieţuit, nici măcar boala lui, probabil malarie. Astfel, bărbatul din Tars este o minune a puterii voinţei şi a tăriei credinţei.

Însuşi Paul, în Scrisoarea către Romani, s-a intitulat „slujitor al lui Cristos Isus, chemat [să fie] apostol, ales [ca să vestească] evanghelia lui Dumnezeu” (Rom 1,1). Dar evanghelia despre moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu Isus, pe care el a proclamat-o, a fost oare într-adevăr învăţătura autentică a Nazarineanului? Creştinătatea dispută în acest sens de aproape 2000 de ani.

Pentru ebioniţii iudeo-creştini, el era deja Anticristul, deoarece a dus evanghelia la neamuri şi, pe deasupra, s-a abţinut să-i facă circumcişi. Ereticul Marcion (85-160) a respins la rândul său fiecare element evreiesc al credinţei: din cele patru Evanghelii, a considerat-o valabilă doar pe cea după sfântul Luca, iar din scrisorile apostolilor, doar scrisorile lui Paul, desigur, într-o versiune „dez-iudaizată” de el. Sfântul Augustin (354-430) s-a convertit când l-a citit pe Paul, în timp ce Martin Luther (1483-1546) s-a referit la Scrisoarea către Romani în revolta sa împotriva Bisericii. Teologii de astăzi îl acuză că a gândit anacronic şi că l-a înţeles greşit pe Apostolul neamurilor. Când Paul a scris că numai credinţa duce la mântuire, el a respins reglementările stricte ale purităţii Legii mozaice, însă nu operele de binefacere şi eforturile de a sfinţi viaţa de zi cu zi, aşa cum învaţă Biserica Catolică. Filosoful Friedrich Nietzsche (1844-1900) l-a făcut pe Paul ţinta polemicii sale antisemite şi anticreştine. Tocmai pe vestitorul iubirii lui Dumnezeu, el l-a numit un „geniu al urii”; prin el, evreii s-ar fi răzbunat pe romani şi civilizaţia antică s-ar fi supus unei „morale a sclavilor”. Adolf Hitler, care îl considera pe Isus un „arian” şi creştinismul primar drept o „mişcare de protest faţă de iudaism”, a fost de acord cu el din toată inima. Astăzi, pe de altă parte, este la modă să-i imputăm lui Paul că ar fi fost un agent al romanilor care l-a interpretat pe revoluţionarul evreu Isus ca „fiu al lui Dumnezeu după modelul elenistic” pentru a dezamorsa o mişcare mesianică explozivă. Cel puţin aşa se spune în bestsellerele populiste, precum operele britanicilor falsificatori de istorie Michael Baigent şi Richard Leigh (The Jesus Papers: Exposing the Greatest Cover-Up in History), americanul care s-a împotrivit descoperirilor de la Qumran Robert Eisenman (James the Brother of Jesus) şi compatriotul său nu mai puţin aventuros James Tabor (The Jesus Dynasty), care susţine că ar fi găsit mormântul tatălui lui Isus, un legionar roman, la Bingen, pe Rin.

În realitate, Paul nu era nimic din toate acestea. Dacă primii creştini ar fi fost activi politic, cu greu ar fi fugit din Ierusalim când a izbucnit răscoala iudaică. Dacă Paul l-ar fi interpretat pe Isus, cu siguranţă nu ar fi fost susţinut de discipolii Nazarineanului. De fapt, în primele sale călătorii misionare, el a fost însoţit de membri ai comunităţii primare de la Ierusalim, care cu siguranţă trebuiau să-l controleze totodată în predicarea sa. De la Qumran, de la descoperirea sulurilor de la Marea Moartă, ştim despre cristologia paulină că îşi trage rădăcinile în idei evreieşti străvechi despre Mesia (care nu erau în niciun fel omogene). Cel puţin Evanghelia a patra, care prezintă filiaţiunea divină a lui în cel mai impresionant mod, a fost scrisă după scrisorile lui Paul. Autorul ei este Ioan, ucenicul iubit şi cel mai de încredere discipol al lui Isus, care, după plecarea sfântului Paul, a preluat conducerea comunităţii creştine din Efes. Paul nu a văzut niciodată unul dintre cele mai importante centre ale Bisericii primare, Alexandria; cu toate acestea, acolo nu a luat naştere nicio teologie de trend independentă de el. Dacă Paul ar fi fost într-adevăr în slujba Romei, cu greu ar fi fost încarcerat timp de patru ani de oficialităţile romane şi executat ulterior din porunca împăratului.

Ceea ce rămâne, dincolo de orice însuşire şi interpretare greşită, este una dintre cele mai fascinante personalităţi din istorie. Apostolul neamurilor a fost cel mai bun expert în PR pe care Cristos însuşi l-a putut recruta pentru răspândirea evangheliei. Un om care nu a făcut lucrurile pe jumătate şi care impresionează şi astăzi prin consecvenţa, atitudinea lui lipsită de compromisuri şi devotamentul său necondiţionat faţă de ceea ce credea. Nu era un simplu contemporan; i-a provocat atât pe evrei, cât şi pe romani, şi chiar pe confraţii săi creştini, care trebuiau uneori să suporte cu resemnare câte un cuvânt dur. De-a lungul vieţii, el a fost sub vraja apariţiei înaintea lui a Celui Înviat pe drumul către Damasc. Atunci, ca şi cum ar fi fost lovit de fulger, tot ce fusese anterior sigur pentru el s-a făcut ţăndări, în timp ce i se dezvăluia ceva nou şi măreţ: viziunea noului legământ al lui Dumnezeu cu oamenii.

Pentru aceasta, trebuiau sfărâmate toate lanţurile naţionale şi confesionale. Dacă Isus istoric s-a autorevelat doar evreilor, Paul a făcut următorul pas şi l-a arătat tuturor popoarelor. A sudat liniile de demarcaţie etnică şi socială şi le-a făcut „una în Cristos Isus” (Gal 3,28). Dumnezeu acceptă pe toată lumea! „Nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici [om] liber, nici bărbat şi nici femeie”, toţi au aceleaşi drepturi! Mesajul lui Paul din Tars a fost cea mai durabilă revoluţie socială din istorie.

La fel ca imaginea despre Dumnezeu a lui Isus, aceea a lui Paul a fost de asemenea determinată de iubirea necondiţionată. Dragostea lui Dumnezeu nu se limitează doar la un popor ales, nici măcar la cei care trăiesc în conformitate cu Legea, ci îi include chiar şi pe necredincioşi şi păcătoşi. Paul a fost cel dintâi care a înţeles universalitatea evangheliei şi adevărata dimensiune a iubirii lui Dumnezeu şi a făcut din ea măsura acţiunilor şi predicii sale. Daniel Marguerat spunea: „Etica iubirii dovedeşte că Duhul lui Isus a pătruns în Paul. Teologia sa se hrăneşte din focul pe care descoperirea lui Cristos l-a aprins în el”.

Universalitatea iubirii lui Dumnezeu cerea o proclamare universală a evangheliei. Paul a fost globalizatorul creştinismului. Între apostoli, el a fost cosmopolitul, un citoyen par excellence urban şi elocvent, deschis faţă de lume şi educat, un cunoscător intim al iudaismului, precum şi al lumii spirituale greco-romane antice. Mesajul său traversează cei aproape 2000 de ani care au trecut de la activitatea sa, este incredibil de modern şi, în acelaşi timp, ne duce înapoi la începuturile creştinismului, la rădăcinile civilizaţiei noastre.

Putem spune: cu Paul, creştinismul intră în istoria lumii. Şi aşa se face că ştim mai multe despre el decât despre orice altă personalitate a creştinismului timpuriu, inclusiv despre Isus din Nazaret. Despre nicio altă figură biblică nu s-au păstrat date biografice atât de precise şi atât de multe mărturii; niciun alt apostol nu a lăsat atâtea urme în locuri istorice.

Cine vrea să-l înţeleagă pe Paul, trebuie să urmeze aceste urme ale sale, să se cufunde în lumea sa, să meargă pe cărările pe care le-a parcurs el. Despre o astfel de căutare de urme este vorba în această carte. De aproape două sute de ani, arheologii s-au ocupat cu dezgroparea locurilor unde s-au petrecut evenimentele Noului Testament. Prin munca lor, ni se dezvăluie lumea apostolilor. Totodată, ea ne permite să punem la îndoială în mod critic ceea ce este scris în evanghelii şi în Faptele Apostolilor. În acest fel, ea pune capăt unei discuţii care a durat încă din secolul al XIX-lea, şi anume întrebarea dacă scrierile Noului Testament sunt mărturii pure de credinţă sau sunt, totodată, surse istorice autentice. Scepticismul încă prevalează printre mulţi exegeţi moderni. Aceştia datează Evangheliile şi Faptele Apostolilor în deceniile de după moartea apostolilor, dar, în orice caz, recunosc că autorii lor ar fi recurs la tradiţii contemporane. Dintre cele treisprezece scrisori ale lui Paul, doar şase se presupune că provin într-adevăr din condeiul apostolului.

Abia în ultimele decenii s-a întors foaia. Descoperirile spectaculoase ale papirusurilor dovedesc că Evangheliile sunt mult mai vechi decât s-a presupus între timp. Tot mai mulţi experţi îndrăznesc să fie de acord cu tradiţia creştină, potrivit căreia ele provin de fapt „de pe timpul martorilor oculari”. Şi Faptele Apostolilor, care îi este atribuită lui Luca? Pasajele referitoare la „noi”, extrem de detaliate, nu atestă oare că autorul lor a fost foarte aproape de acestea? Prin această carte, aş dori să scot în evidenţă că ea respiră cu adevărat spiritul vremii şi coloritul local, că trebuie să îşi fi avut originea în întregime în gândirea şi viaţa din secolul I. Poate că cea de-a doua carte a lui Luca a folosit chiar ca documentaţie pentru reabilitarea sfântului Paul după procesul său la Roma. Numai aceasta ar explica motivul pentru care se termină atât de brusc: nu, cum este potrivit pentru o biografie postumă, adică cu moartea apostolului martir, ci cu mai bine de doi ani mai devreme. Acest lucru nu are sens decât dacă Faptele Apostolilor au fost de fapt scrise în timpul vieţii sale. Numai din acest motiv, în această carte, îi urmez cronologia, chiar dacă a devenit la modă pentru biografii lui Paul să schimbe ordinea. Acesta este singurul mod de a găsi paralele interesante cu punctele fixe istorice care lipsesc în majoritatea revizuirilor.

Consider că nu metoda istorico-critică, ci arheologia este cea care este responsabilă de chestiunea istoriei alcătuirii scrierilor neotestamentare. Atât de multe ori săpăturile au dovedit corectitudinea tradiţiei creştine, încât este perfect legitim să se decidă in dubio pro traditio (a da întâietate tradiţiei în caz de îndoială).

Timp de opt ani am mers pe urmele Apostolului neamurilor, călătorind în Grecia şi Turcia, în Israel şi Cipru, Spania, Malta, sudul Italiei şi din nou la Roma, până când am reuşit să scriu această carte. Când a fost publicată prima ediţie în limba germană, în Roma se plănuia deschiderea sarcofagului său, redescoperit cu doar câţiva ani în urmă în locul venerat în mod tradiţional. Odată cu descoperirea oaselor Apostolului, o tradiţie creştină a fost încă o dată confirmată în mod impresionant. Ulterioare investigaţii sunt rezervate generaţiilor viitoare. Până atunci, însă, este important să rezumăm ceea ce ştim despre omul din Tars, care îşi aşteaptă învierea acolo, poate cu mai multă certitudine decât oricine altcineva.

Michael Hesemann