Legislația Țării Românești, din epoca fanariotă, privind Biserica și instituțiile ei canonico-juridice

Importanta si actualitatea acestei lucrari, „Legislatia Tarii Romanesti, din epoca fanariota, privind Biserica si institutiile ei canonico-juridice, – intocmita de prof. dr. Cosmin Ionut Tudor – este invederata chiar de titlul acesteia, care are un pronuntat caracter de noutate in peisajul literaturii de specialitate (juridica, canonico-ecleziologica si istorica).

Din cuprinsul lucrarii, cititorul avizat poate lesne constata faptul ca, in textul acesteia, informatiile documentare au fost structurate in mod laborios si judicios, iar gandirea sa ideatica insoteste ideea directoare care l-a stapanit pe autorul ei, si anume aceea ca institutiile Bisericii Ortodoxe din Tara Romaneasca, din epoca fanariota, au avut nu numai o baza canonica si nomocanonica, ci si una juridica de stat, al carei temei se regasea in legislatia de stat bizantina privitoare la Biserica. De altfel, nu intamplator cititorul lucrarii este familiarizat chiar din textul primei Parti cu izvoarele vechiului Drept romanesc scris, de provenienta romana si bizantina, despre care, din nefericire, se face prea putin referire in literatura de specialitate din zilele noastre.
 Din Partea a doua a lucrarii, cititorul are posibilitatea sa ia cunostinta de Colectiile de legiuiri, de stat si bisericesti, existente in Tara Romaneasca in epoca fanariota, si care ne atesta in chip peremptoriu faptul ca legislatia canonica si nomocanonica – alaturi de Dreptul consuetudinar sau cutumiar al tarii – au fost temeiul si parghia de rezistenta a principalelor institutii ale societatii romanesti din epoca aceea, adica Statul si Biserica, care – in ciuda unor sincope in istoria relatiilor lor – au cunoscut o colaborare de tip „simfonic”, de sorginte post-bizantina, si in Tarile Romane.
 In Partea a treia a lucrarii, cititorul are prilejul sa constate ca principalele institutii canonico-juridice al Bisericii din Tara Romaneasca, din vremea aceea, au fost organizate si au functionat in temeiul legislatiei canonice si nomocanonice a Bisericii Rasaritene, ceea ce ne adevereste faptul ca, pe pamantul romanesc, a existat intr-adevar un „Byzance après Byzance” (N. Iorga) si in aceasta privinta.
 Si, pentru a edifica pe cititor despre cele afirmate in randurile de mai sus, privind valoarea documentara si stiintifica a cartii, vom aduce cateva marturii. De exemplu, din Introducere se poate constata faptul ca, pentru autorul ei, „scopul” cercetarii acestei teme a fost de fapt cel care l-a potentat si i-a dat posibilitatea sa ne infatiseze si sa evalueze regimul canonico-juridic al principalelor institutii ale Bisericii din epoca fanariota, de unde si consideratiile si evaluarile sale pertinente si competente privind bazele lor canonico-juridice.
 Invederam de asemenea faptul ca, in abordarea tematicii, autorul lucrarii nu s-a limitat doar la marturiile lui „jus scriptum”, fie el de stat sau bisericesc, ci a apelat si la marturiile vechiului Drept romanesc, adica la „Legea Tarii”, ale carei elemente constitutive au fost dreptul cutumiar (cf. p. 21-22) si „jus scriptum” sau „jus positivum”.