Corpuri de iluminat (ediția a șasea)

Ediția de la Corint are, în plus față de celelalte cinci ediții, un Dosar: Cum am scris Corpuri de iluminat, de Stelian Tănase, care pune în context apariția cărții, cu fragmente din jurnalul autorului din acea epocă, mărturii valoroase despre viața scriitorilor și despre sistemul editorial din acei ani, marcat de cenzura politică.

Un roman complex și polifonic, care, dincolo de explorarea vieții în România comunistă, creează unul dintre cele mai frumoase „poeme de dragoste” din literatura noastră, cel dintre bovarica Pia și boemul pianist de jazz Sandu, o dragoste idilică la început, într-o casă de pe Mătăsari.

Povestea de iubire se conturează pe fundalul unei societăți profund comuniste. Una din acele cărți de dragoste, în care dragostea idilică se destramă atunci când personajele alunecă din fantasma iubirii în realitate.

Așa cum observa Florin Manolescu: „Corpuri de iluminat e combinația rară de forță narativă năucitoare, capabilă să recreeze viața din cele mai neașteptate detalii, de ingeniozitate tehnică și de finețe sufletească, în care se scaldă întregul roman”.

 

„Corpuri de iluminat a fost scris între 1985 și 1987, dar n-a putut vedea lumina tiparului decât în 1990. [...] Dintre prozatorii generației sale, Stelian Tănase este unul dintre foarte puținii neispitiți de alte specii decât romanul. Este un romancier prin excelență. Acest lucru se vede cu ochiul liber în Corpuri de iluminat. Se știe, de la Bahtin, că principala însușire a romanului este caracterul lui polifonic. Cine n-are ureche pentru toate vocile lumii poate fi un extraordinar povestitor, dar nu izbutește în roman. [...] Absolut izbitoare, în Corpuri de iluminat, este înainte de orice compoziția polifonică. Romanul este așezat pe un portativ și fiecare frază muzicală are cheia ei. Scriitura narativă este multiplă: coerentă, obiectivă, telegrafică, «internalizată» psihologic, diagonală, în stilul indirect liber etc. Fiecare capitol are perspectiva lui morală: emfatică, parodică, glumeață, neutră. Evenimentele sunt prezentate ca tragice sau vodevilești. Unele pagini sunt relatate în maniera eseului, altele în aceea a prozei ritmate și rimate. Planul personajelor se reflectă în acela auctorial. Și – ceea ce este esențial – diversitatea textuală nu e arbitrară, ci corespunde unei realități substanțiale de apreciere a ființei umane și a raporturilor ei cu lucrurile.“ - Nicolae Manolescu, România literară, octombrie 1990

„Ceea ce mă interesează de la început în Corpuri de iluminat e combinația rară de forță narativă năucitoare, capabilă să recreeze viața din cele mai neașteptate detalii, de ingeniozitate tehnică și de finețe sufletească, în care se scaldă întregul roman. [...] unul dintre cele mai frumoase și mai complexe romane pe care le-am citit în ultimii ani... [...] Dar poate «detaliul» cel mai important e marele poem de dragoste pe care Stelian Tănase reușește să-l compună cu ajutorul unui cuplu de tineri retrași într-o casă de la marginea Bucureștiului și zidiți într-o fericire care rămâne, în fond, cea mai frumoasă poveste de dragoste a acestei cărți. [...] Nu știu dacă  în literatura noastră există cineva care să fi reușit să imagineze o iubire mai intensă decât aceea a zăpăcitului pianist Sandu pentru frumoasa, enigmatica și bovarica sa soție. [...] Prin Corpuri de iluminat, care impune dintr-odată un prozator de prim rang, Stelian Tănase anunță o carieră literară prodigioasă.“ - Florin Manolescu, Contrapunct, octombrie 1990

„Stelian Tănase reușește în Corpuri de iluminat o radiografie foarte sensibilă a condiției umane, cu tragismul, grotescul, inefabilul și vulgaritatea ei în ultimele decenii ale secolului nostru: duplicitatea, turnătoria, ciupeala, găinăriile, minciuna, povara fricii și a lipsei de orizont, pe care o duc oamenii fără identitate, cei care și-au lăsat înlocuită viața cu traiul mizer pe la începutul deceniului nouă, dar și sfidarea acestui infern prin iubire, contestare, afirmare a libertății... [...] Aflându-se în ficțiune, în scenariul care activează fantasmele iubirii, Pia și Sandu sunt niște corpuri de iluminat, senzori ai unui raport totdeauna delicat între viață și literatură.

Trecând în (i)realitatea imediată, în cotidianul derizoriu, senzorii își pierd luminiscența, devin niște corpuri neiluminate: Sandu și Pia. Identitatea – ne învață naratorul romanului – e conferită de luxul ficțiunii: în refugiul tuturor fantasmelor, personajul e un ins, în vreme ce în real el este un instrument.“ - Ioan Holban, Cronica, noiembrie 1990

„Ceea ce reține în primul rând interesul e mecanismul literar ingenios, întemeiat pe un efect de oglinzi. Planurile reverberează unul într-altul, susținându-se prin atari raportări. Cititorul avizat e imediat captat de această zonă de corespondențe ale inteligenței auctoriale. [...] Pătrunzător, compus cu virtuozitate și scris cu expresivitate, romanul lui Stelian Tănase e una din acele producții care, situate la hotarul istoric dintre două lumi, ne îngăduie să ne recunoaștem și să ne păstrăm în ficțiune.“ - Gheorghe Grigurcu, Dreptatea, ianuarie 1991

„Din 1982, anul apariției romanului Luxul melancoliei, Stelian Tănase a mai publicat două romane (Corpuri de iluminat, Editura „Cartea Românească“, 1990, și Playback, Editura Fundației Culturale Române, 1995), s-a opus regimului comunist (și urmarea a fost că n-a mai putut publica nici o carte până în 1989), a devenit o personalitate publică după  Revoluție, a participat la fondarea Grupului pentru Dialog Social, a condus revista 22, a luat parte la fondarea Alianței Civice și a Partidului Alianței Civice, a fost vicepreședintele acestui partid, a fost ales deputat, a fondat o revistă profesionistă de politologie (Sfera politicii), a publicat o carte de analize politice (Șocuri și crize, Editura Staff, 1993) și, în sfârșit, scrie cu mare plăcere un alt roman. [...]

Există ceva care îl separă pe Stelian Tănase de cei mai mulți dintre colegii săi de generație. Să mă explic: în generația ’80, Stelian Tănase este unul dintre puținii scriitori care au refuzat jocul cu textul, unul dintre puținii romancieri tineri ce au ținut să fie moderni prin ingeniozitatea și rafinamentul construcției, și nu prin experiențe care conduc uneori la texte ilizibile. [...] Rădăcinile romanelor Corpuri de iluminat și Playback se găsesc, în mare parte, în romanul de debut, Luxul melancoliei. O aceeași atmosferă sumbră, de lume comunistă, din care nu se poate evada decât individual, trăiește în toate cele trei romane ale lui Stelian Tănase. Corpuri de iluminat e o carte mai «umană», mai patetică... [...] O parte interesantă a cărții e partea «care nu se vede», aceea a construcției, în același timp inteligentă și complicată, pe alocuri de o ambiguitate voită, construcție susținută printr-o scriitură pe măsură, care face din Stelian Tănase un prozator stăpânind mijloacele cele mai subtile ale prozei moderne.“ - Florin Sicoie, Contemporanul, noiembrie 1993

„Corpuri de iluminat de Stelian Tănase este un roman remarcabil. E, înainte de toate, o carte bine scrisă. De altfel, autorul știe că «scrie bine» și se încearcă în toate stilurile prozei deceniului: face și proză retro, și literatură epistolară, sentimentală, e flaubertian, balzacian, radupetrescian. Analizează și parodiază. Îi «citează» pe Breban, Bălăiță și pe Constantin Ţoiu și (implicit) intră în competiție cu ei. Nu-i simplu, dar Stelian Tănase scrie foarte bine, scrie «luxos», așa că drumul spre înalta societate a prozei nu-i este deloc interzis. El este, dacă nu cumva riscăm termenul, «un prozator de lux». În cărțile sale, toate au strălucire. Stilul, rostirea, uneori chiar personajele; artiști de excepție, dar și suflete în căutarea unui liman liniștit. [...] Și Corpuri de iluminat se hrănește din luxul melancoliei, ca și prima  lui carte. Să ținem minte sintagma, este esențială pentru prozatorul Stelian Tănase.“ - Cornel Ungureanu, Orizont, decembrie 1990