Școala nostră - nr. 14

Editorial

Pentru a vorbi sau a scrie despre demnitate, trebuie mai întâi să o cunoști; și, pentru a o cunoaște, trebuie să o descoperi; să o descoperi în tine, în semenii tăi, în împrejurările  - fericite sau nefericite - pe care le trăiești demn sau mai puțin demn. Dar de unde să știi că le trăiești demn, dacă nu ai cunoscut demnitatea? Când mă uit la mine- omul din mine - și-mi văd murdăria, nimicnicia prinse pe idealul meu de a fi sau de a deveni om, om cu adevărat, realizez că am fost creat de Dumnezeu curat și am devenit murdar. Și că trebuie să mă întorc la ceea ce am fost menit sau să devin ceea ce sunt: om. Cred că aceasta este cea mai înaltă demnitate a existenței noastre: a fi om, a trăi după chipul și cu efortul de a ajunge la asemănarea cu Creatorul. Îmi vin în minte cuvintele absolut filocalice ale lui Alexandru Mironescu din Floarea de foc: E atât de greu să fii om, încât a trebuit ca Dumnezeu Însuși să se facă Om, ca să ne arate ce înseamnă a fi om.  Este greu să fii om, pentru că,  după cuvântul psalmistului: Omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor. (Psalm 42:21)