Saracia, suferinta si dragostea. Trei cruci pe Golgota mea si a neamului meu. Memorii, marturii, multumiri

Într-o vreme în care înţelepţii lumii Îl răstignesc din nou pe Hristos, ”Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari (1Cor.1, 27). Aşa a ales-o şi pe sora Aurelia, ruşinându-i şi smerindu-i pe mulţi. 
 Lipsită de dragostea mamei (care la rândul ei a fost lipsită de mamă de la 6 ani), apoi lipsită de dragostea soţului, Aurelia şi-a găsit prieteni în Lazării de la poartă. Cu cât era mai greu lovită de cei apropiaţi, cu atât era mai milostivă cu cei săraci şi bolnavi! Dar era o luptă inegală. Pentru a izbândi în continuare şi pentru a da un sens vieţii, L-a căutat pe Dumnezeu: „Ajutaţi-mă, părinte Teofil, să-L cunosc pe Dumnezeu! Deschideţi-mi uşa spre El. Sunt o rătăcită, o păcătoasă din lume şi nu ştiu cum şi ce să fac cu viaţa mea de acum înainte... îmi doresc din toată inima mea, din toată fiinţa mea, să-L cunosc! Ajutaţi-mă, părinte, ca pe un prunc care abia acum începe să meargă şi care abia acum rupe primele cuvinte!”. 
 Şi ajutorul lui Dumnezeu nu a întârziat. Dumnezeu i-a dăruit şi i-a descoperit mai mult decât îşi putea închipui! Şi atunci, în mod firesc, sora Aurelia a dorit să se călugărească. Părintele Ilarion Argatu însă i-a descoperit că Dumnezeu vrea ca ea să-şi înmulţească altfel talanţii daţi: „Nu aici, ocrotită de zidurile Sfintei Mănăstiri, ci afară, în lume, între şerpi şi ispite, să-i arăţi lui Dumnezeu credinţa dumitale, acolo să-I arăţi cât Îl iubeşti, ajutându-ţi semenii!”. 
 Dar… în România nu era crezută de nimeni. Nimeni nu-i profet în ţara sa (eşti catalogat imediat ca fiind bolnav psihic, sau ghicitor, sau vrăjitor, că umbli cu farmece sau făcături, cum a fost şi cu Părintele Arsenie Boca). Acest lucru este, într-o anumită măsură, justificat de faptul că preotul sau duhovnicul nu poate pune în primejdie sufletele pe care i le-a încredinţat Dumnezeu spre mântuire. Mai ales în condiţiile în care binele şi răul seamănă ca două picături de apă. Uneori a discerne este greu. A convinge că darul primit este de la Dumnezeu şi nu de la cel rău, poate fi o probă şi o cruce pentru cel ce a primit darul (prin apropierea mâinilor de corpul omului simţea dezechilibrele sau blocajele energetice din corp şi, prin punerea mâinilor şi mai ales prin masaj, echilibra şi debloca la loc). 
Părintele Iustin Pârvu îi spune însă că ea va pleca în străinătate, ceea ce s-a şi întâmplat. Acolo nu eşti întrebat: „cu ce putere faci acestea, sau cine este Cel ce Ţi-a dat această putere?” – Lc.20, 2. Cu toate acestea, sora Aurelia le-a vorbit străinilor de Dumnezeu, i-a învăţat să se roage, iar celor cu o gândire mai tehnică, a încercat să le explice ceea ce simte/vede. “În Germania nu puteam vorbi direct de Dumnezeu şi de Duhul Sfânt, de la prima întâlnire, aşa că în timp ce le făceam masaj complet din cap până în talpa piciorului... şi începea să lucreze organul bolnav... eu mă rugam neîncetat, în gând, pentru ei, invocam şi-L chemam în ajutor pe Domnul Iisus Hristos, al cărui ajutor venea întotdeauna. Iar noaptea citeam Paraclisul Maicii Domnului, pomenind numele de botez al fiecăruia în parte. În cazul în care se simţeau eliberaţi şi uşuraţi, şi începeau să-mi aducă laude, atunci le spuneam privindu-i în ochi şi zâmbind: mâinile mele sunt doar instrumente şi prin ele lucrează însuşi Domnul nostru Iisus Hristos; El va ajutat, El este doctorul şi specialistul trupurilor şi sufletelor noastre, Lui să-i mulţumiţi. Şi, spre marea mea surprindere, majoritatea au renunţat ca în ziua de duminică să mai meargă în excursii, drumeţii, şi mergeau la Biserică”. 
 
 A revenit apoi în ţară, unde neîncrederea era aceeași: acum lumea nu credea în realizările ei cu ajutorul Domnului și nici măcar în bolile ei! Spuneau că se preface! Salvarea o găsea tot în rugăciune. Și-a scris apoi memoriile, memorii scrise cu lacrimi, nu cu cerneală (pentru a stinge neîncrederea lumii simțind nevoia de a dovedi cu fotografii, documente și martori), şi-a pregătit locul de veci şi aşteaptă să vadă dacă îi mai dă Dumnezeu ceva de lucru!