Umbră ∙ Sonete în largul mării

Umbră

A fi sau a nu fi – se cade oare
A-L ispiti astfel pe Dumnezeu?
„Nimic nu este” spune un ateu –
Sofism curat prin dubla lui negare.

Chiar Hamlet în lucida-i disperare
A scrijelit pe-a omenirii țeste
Un nesfârșit convoi de palimpseste
Ce toate pun aceeași întrebare.

Și-acei ce-au dovedit că-i doar poveste
Credința în suprema entitate
Ce ne-a creat perfectă au dreptate
Căci nu există, ci El singur Este.

Doar noi, cu existența dăruiți,
Pierduți în aparente sinonime,
Drept „ce” luăm Adevăru-n loc de „Cine”
Și lexicul ne lasă aiuriți.

Mistagogii, retorici clandestine –
„Dar suntem oameni practici, frățioare,
Dați-ne științe naturale, clare
Să ne maimuțărim cum se cuvine!”

Și iar Se zămislește, iarăși moare,
În fiecare zi mai optimist,
Un Dumnezeu sfâșietor de trist
Ca noi la chip, dar făr` de-asemănare.

•

Dar, iată, și minunea ce-ați creat,
Oameni moderni, deprinși cu empatia:
Un mediocru ev întunecat
În care strălucește sărăcia.

Cu banul tot scăzându-și din valoare
Vă lasă rece moartea, poezia,
Când ignoranța-i binecuvântare
La rang de-nțelepciune e prostia;

Și cărțile se odihnesc în pace
Copacilor cruțându-le hârtia –
Să nu te numeri astăzi printre troace
De bună-voie-ai ars, Alexandria!


Sonete în largul mării

Și-acum când părul ți l-am desfăcut
Nicio dorință-n lume nu mai am,
Albaștrii-s ochii tăi ca un ocean
Și ești frumos cum nu s-a mai văzut;

Și eu cât de frumoasă m-am făcut,
Și marea, când la dânsa fluieram,
În ochi de un albastru suveran
Trufașă pletele și-a desfăcut.

Iar când va merge fluxul în surghiun,
La loc strângându-și coada de păun,
Atâta numai, o dorință am –

Strângându-ți părul, altădată brun,
Să te cuprind în brațe și să-ți spun:
„Ți-aduci aminte ce frumoși eram?”