România de dincolo de trecut. Eseu despre experienţa servituţii

„Într-o bună zi descoperi uimit că exişti, descoperi teribila evidenţă a lui a fi. Este chiar ziua în care, vânat fiind, ai putea să mori, în care ceilalţi, vânaţi şi ei, mor lângă tine atingându-te cu ultima privire, cu ultima respiraţie, cu ultima nădejde. Chipul tău viu se pietrifică pe chipul lor mort, viaţa ta primeşte deschiderea, alunecarea dincolo, a vieţii lor sfâşiate de demenţa unei politici transformate în asasinat. Şi atunci înţelegi că nu poţi fi altfel decât liber, întors împotriva lor, desfiinţând mecanismul celor care i-au ucis. A privi uciderea semenilor tăi, a traversa ordalia de a fi victima pură este a privi şi a traversa absurdul, a fi martorul şi totodată subiectul inumanului, al limitei, al tărâmului celuilalt care este haosul, desfigurarea. Aceasta este clipa în care te cucereşti pe tine însuţi şi totodată treci către ceilalţi, spre fiinţa lor, spre fragilitatea lor care este şi a ta. Încerci puterea de a fi cu ceilalţi, pentru ceilalţi. Vrei de la ei chipul tău confirmat încercând să te descoperi şi să te aşezi împreună cu ei în comuniunea în care distanţa între fiinţe se dizolvă, dispare, transformată în coexistenţă, în asemănare şi comunicare. Decembrie 1989 ar fi putut fi asumarea coexistenţei prin libertate, putinţa de ne apăra reciproc în şi pentru libertate, momentul în care România putea deveni sarcina noastră comună, ieşirea din prizonierat. Dar sarcina noastră s-a transformat în politică şi experienţă a eşecului, adică în experienţă reală a iluzoriului.” (Mihai Gheorghiu)