PSB 20 – Istoria bisericească

CUVNT ÎNAINTE

Veritabil monument al vechii literaturi creştine, un opus
aere perennius, cum a şi caracterizat-o un reputat patrolog,
Istoria bisericească a lui Eusebiu rămâne, alături de întreaga sa
operă, o lucrare fundamentală pentru cunoașterea creștinismului
primelor secole. Cititorul de astăzi este uimit în continuare de
siguranţa, insuflată de noua cultură, filozofie şi istorie creştină,
cu care Eusebiu descrie faptele, cu totul ieşite din comun, ale
primelor trei veacuri creștine, chiar dacă noua religie, cu menire
şi semnificaţie universale, intrând adeseori în conflict deschis cu
doctrina şi cultul imperial roman, dusese o dură existență, uneori
în catacombe, de-a lungul acestei îndelungate perioade, cu un
număr impresionant de martiri. Ea lumina pentru veşnicie viaţa
oamenilor, asemenea „sfeşnicului ţinut sub obroc”, sintagmă din
Vechiul şi Noul Testament deopotrivă, pe care cultura bizantină
avea s-o difuzeze mai departe, până la cronistica slavo-română
din secolele XV – XVI , ca şi dincoace de aceasta.
Deschizător de drumuri pentru noua literatură creștină,
Eusebiu este creatorul principalelor genuri ale literaturii istorice
a lumii medievale, cum ar fi cronistica, dar mai ales cronografele,
prin ale sale Chronikoi kanones, din păcate pierdute în versiunea
lor greacă iniţială, biografiile de împăraţi sau suverani prin Vita
Constantini, viețile de sfinți sau categoria literaturii hagiografice
prin Martirii din Palestina, precum şi Istoria bisericească, gen
literar deschis chiar de lucrarea pe care paginile cărţii de faţă o pun
din nou la dispoziţia cititorilor români, într-o formă substanţial
revizuită şi considerabil îmbunătăţită.
Deși va fi continuat prin autori ca Socrate din Constantinopol
sau Sozomen din Gaza, acest gen istoriografic nu va avea parte de
o dezvoltare specială în Bizanţ, unde supremaţia puterii imperiale
urma să ducă la înglobarea istoriei bisericeşti în cadrul mai larg al
istoriei politice a statului bizantin.
Acest gen istoriografic al literaturii creștine va avea în schimb
un destin aparte în Europa Apuseană şi Centrală, datorită unei
evoluţii practic independente faţă de imperiu ori de alte autorităţi
laice ale epocii, de care a avut parte Biserica „latină” condusă de
papalitate. Sub acest raport, este interesant de observat faptul că
în mediul românesc premodern de mai târziu a avut loc o reluare a
acestui gen al literaturii istorice prin intermediul Şcolii Ardelene,
ai cărei reprezentanţi au abordat istoria Bisericii românilor în
lucrări diferite de cele care tratau istoria noastră politică, începând
de la cucerirea romană a Daciei până la diferite momente din
perioada ei medievală sau chiar până către anul 1800.
Prin noua traducere, mult revizuită, care i se oferă, ca și
prin adnotările îmbogățite, cititorul român va avea parte de
un acces mult mai uşor la această scriere de căpătâi, studiată
cu acribie în modernitate de unii dintre cei mai mari erudiți ai
istoriei creștine, precum Th. Mommsen, Ed. Schwartz ori A. von
Harnack, L. Duchesne, H. Delehaye, P. Batiffol, P. de Labriolle
sau J. Daniélou.
Asemenea altor surse greceşti ale perioadei, scrierea lui
Eusebiu este importantă şi pentru latinismele pe care le conţine,
precum konrēktōr, de la latinul corrector, sau salaria. Comentarii
mai bogate merită însă benefikiarios, care nu a avut viitor în
Bizanţ, unde a şi dispărut mai apoi, bucurându-se în schimb de
un destin cu totul special în structurile prefeudale şi chiar feudale
ale Europei Apusene.
Valoarea intrinsecă a acestei lucrări rezidă însă mai ales în
caracterul de excepţie al informaţiilor, foarte numeroase sub
aspect cantitativ, destul de multe provenind din surse astăzi
pierdute, deci de o valoare unică sub raport calitativ, referitoare
la marea efervescenţă spirituală ce a marcat nu numai apariţia, ci
şi dezvoltarea doctrinei creştine în cursul primelor ei trei veacuri
de existență, confruntată cu numeroase curente gnostice sau
neoplatonice, pe care Eusebiu le-a cunoscut foarte bine. Ereziile
care se nasc în sânul Bisericii primare din cauza asimilării fără
discernământ a curentelor filosofice și în general a culturii antice
sunt descrise în mod consecvent de Eusebiu, care ne oferă în
același timp numeroase informații prețioase despre inițiatorii și
cei mai de seamă reprezentanți ai grupărilor eretice timpurii.
În sfârşit, iar lucrul acesta ni se pare a fi cel mai important,
Eusebiu foloseşte noţiunea de „erezie” prin opoziţie cu „dreapta
credinţă” (orthodoxia) a Bisericii generale sau „universale”
(katholikē), bazată pe organizarea episcopală, asupra căreia el
stăruie îndeosebi. Ambii termeni subliniaţi aici se păstrează până
în zilele noastre. Toate acestea constituie o dovadă în plus nu
numai pentru valoarea, ci şi pentru actualitatea scrierii de faţă.

Tudor Teoteoi