Primul Papă. Arheologi pe urmele lui Petru istoric

Pescarul din Galileea este una dintre cele mai fascinante personalităţi din istoria lumii. Isus din Nazaret, în care l-a recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, i-a încredinţat misiunea „să pască oile sale” (In 21,17), desemnându-l stânca pe care voia să-şi zidească Biserica (Mt 16,18). Petru, care se numea de fapt Simon Bar Ioanan (In 1,42; 21,15-17), este posibil să nu fi fost la prima vedere persoana ideală pentru această sarcină. Capacitatea sa administrativă se limita la gestionarea unei considerabile afaceri de familie; educaţia sa era limitată. Cu toate acestea, şi-a îndeplinit misiunea cu devotament. Până la moartea sa, aproape patruzeci de ani mai târziu, a dus evanghelia în cele mai importante metropole ale lumii antice, a predicat evreilor şi păgânilor şi a pus piatra de temelie a Bisericii Romane, care în următorii 2000 de ani urma să devină cea mai mare comunitate religioasă din lume, cu peste un miliard de membri în prezent. Această Biserică a supravieţuit tulburărilor vremurilor şi a dat dovadă de adevărul promisiunii lui Isus că nici măcar „porţile iadului”, împărăţia morţii, „nu o vor birui” (Mt 16,18).

Când am vizitat prima dată strada morţilor sub Vatican, cel de-al 265-lea succesor al lui Petru, Papa Ioan Paul al II-lea, pregătea Anul Sfânt 2000 şi, astfel, intrarea Bisericii în al treilea mileniu. Cu această ocazie, au fost, de asemenea, restaurate cu afecţiune şi iluminate din nou săpăturile Vaticanului, pe care acum le puteau vedea jurnalişti din întreaga lume.

După conferinţa de presă, am admirat capodoperele arhitecturii mormintelor antice şi primele mărturii ale înmormântărilor creştine din interiorul lor. Strada morţilor urcă pe dealul Vaticanului, întreruptă adesea de trepte. În cele din urmă, ajungem la o fereastră îngustă din perete, prin care putem intui cel mai simplu, dar cel mai important mormânt din tot stabilimentul: mormântul lui Petru din primul secol, care se află exact sub altarul papal actual şi al cărui perete lateral de sprijin poate fi încă recunoscut. Aflarea acestuia a fost obiectivul real al săpăturilor dintre 1940 şi 1950, iar descoperirea lui a provocat senzaţie în toată lumea; o tradiţie veche de aproape 2000 de ani a fost confirmată pentru prima dată prin metodele arheologiei moderne. Dar abia astăzi, datorită celor mai noi descoperiri, consecinţele acestei dezvăluiri pot fi surprinse în toată amploarea lor: din acest moment, Biserica Romei nu se mai bazează pe bazele incerte ale unei legende, ci pe însăşi „stânca” Petru!

Nu întâmplător am încheiat cercetările mele când cel de-al 265-lea succesor al lui Petru, Papa Ioan Paul al II-lea, a intrat în al 25-lea an al pontificatului său. Conform Tradiţiei, Petru a fost Episcopul Romei timp de 25 de ani. Tu es Petrus, „Tu eşti Petru”: acesta era cântecul care s-a cântat atunci când Cardinalul Karol Wojtyła din Cracovia a călcat pe urmele Pescarului la 16 octombrie 1978. Privind în urmă, pare o profeţie.

În timp ce scriu aceste rânduri, presa raportează noi descoperiri sub Vatican. La sfârşitul lunii februarie 2003, în timpul construcţiei unei parcări din spatele centralei Oficiului Poştal al Vaticanului, au fost descoperite o serie de morminte din secolele I-IV d.C., între care două sarcofage şi plăci artistice din marmură. Una dintre cele mai interesante descoperiri, potrivit cotidianului roman La Repubblica din 10 martie 2003, este „cripta secretarului împăratului Nero şi a soţiei sale”. Această descoperire dovedeşte că situl era deja folosit pentru înmormântări la vremea lui Nero, ceea ce face mai plauzibilă tradiţia mormântului lui Petru din imediata sa apropiere.

A fost o perioadă în care s-a crezut totul, şi anume Evul Mediu. De la Reformă, şi din ce în ce mai mult de la Iluminism, a apărut tendinţa de a pune la îndoială orice tradiţie. Astăzi, la începutul mileniului al treilea, avem mijloacele şi căile de a cerceta adevăruri istorice. Prin urmare, această carte nu este o biografie clasică, cu atât mai puţin o încercare de exegeză (grafologie), ci mai degrabă o căutare aproape criminalistică a urmelor. Încercăm, cu ajutorul arheologiei, să îl găsim pe Petru istoric, să verificăm Tradiţia. Această cercetare îl conduce pe cititor, aşa cum a făcut Petru însuşi, prin jumătate din lumea antică. Totuşi, ea începe şi se termină acolo unde calea istoriei şi Providenţa l-au condus pe Apostol, acolo unde el a mutat centrul Bisericii Universale – la Roma!

Michael Hesemann