Plotin. Despre bine sau despre unu. Enneade, VI.9. Enneade, V.4.

Cu siguranţă, multora dintre noi ne este familiară experienţa vizitării unei peşteri. De cele mai multe ori însă, facem lucrul acesta în grupuri organizate şi vizităm peşteri amenajate în scop turistic; sunt peşteri luminate electric şi dotate cu trotuare, balustrade şi pasarele. O astfel de vizită nu ne pune însă în contact cu realitatea peşterii, ci ne oferă o peşteră transformată în spectacol şi peisaj subteran, un peisaj pe care‑l admirăm de la înălţimea septică a confortului nostru. Astfel, întâlnirea noastră cu lumea subterană nu mai diferă radical de întâlnirea cu lumea supraterană. Există, desigur, o schimbare de mediu – luminozitatea, umiditatea şi temperatura sunt altele – dar, asemenea lumii exterioare, şi lumea interioară a peşterii a fost aranjată, chiar cosmetizată, pentru a scoate în evidenţă for‑ mele. Cu totul altfel stau însă lucrurile când vizităm pe cont propriu o peşteră neamenajată; mai ales după ce stingem lumina lanternelor şi păstrăm tăcerea. Confortul şi siguranţa ne sunt acum contestate şi acesta este momentul în care întâlnim cu adevărat realitatea mediului subteran, a cărui esenţă nu se compune din formaţiunile carstice, ci mai degrabă din perfecţiunea întunericului şi a tăcerii. Lumea, cu zgomotul formelor ei, nu ne mai blochează aici întâlnirea cu desăvârşirea liniştii. În peşterile luminate, ducem cu noi exteriorul şi ne lăsăm furaţi de forme, care asurzesc urechile sufletului. Dar în adâncul peşterii neluminate, liniştea devine prezenţă, iar singurătatea se transformă în groază sau tovărăşie. Peştera pretinde o convertire a sensurilor şi a experienţei. Pentru sufletul spiritu‑ aliceşte sensibil, realitatea ei devine religioasă; şi nu este de mirare că omul străvechi a populat mediul acesta cu forme exterioare, ca ofrandă sau cu intenţia de a da tainei un chip familiar. Aici, în adâncul peşterii, liniştea se îmbracă în măreţie şi întunericul se pătrunde de grandoare. Peştera a fost sanctuarul original, reprodus apoi de marile incinte sacre, în care icoanele şi statuile erau lăsate în antecamera naosului. Tratatul Despre bine sau despre Unu este încercarea lui Plotin de a‑l călăuzi pe cititor prin sanctuarul filosofiei şi al spiritualităţii sale, către naosul acesteia. El ne va vorbi, în final, despre completa absorbţie în pacea supremă, nederanjată de nimic, întrucât toate valorile care ar putea genera vreo mişcare au fost deja străbătute.