Părinții evoluționismului. Tetralogia omului nou (vol.1)

Atragem atenția că acest volum, ca și următoarele două volume, este mult mai cuprinzător (și ca subiecte dezbătute, și ca număr de pagini) decât capitolul corespunzător din teza noastră de doctorat.

Păgânătatea are o istorie a ei, o evoluție, nu în sensul de progres, ci în sensul pe care îl are acest cuvânt în expresia „cum evoluează (se desfășoară) evenimentele”. Despre această istorie vom vorbi aici succint, ca să înțelegem cum a evoluat evoluționismul încă de la începutul lui și, în felul acesta, să îi cunoaștem implicațiile și ascunzișurile, pentru a ne feri de subtilele lui capcane.

Cercetarea științifică, așa cum este înțeleasă greșit astăzi, nu ca o contemplare naturală doxologică, ci ca o explicație prin rațiunea proprie, autonomă, a realității, diferită de cunoașterea adevărată (care este descoperire și trăire a realității, primită în dar de la Dumnezeu, în legătură nemijlocită cu El), își are negreșit începutul la Lucifer. Odată cu acest tip de cunoaștere, el a inventat și evoluționismul – dorință a sa de a-și schimba rațiunea de fire creată în fire necreată, de a deveni din înger și dumnezeu după har, în Dumnezeu după fire. Fiind heruvim, și-a dorit să „evolueze” din slujitor zidit al lui Dumnezeu, în dumnezeu suveran, cinstit de toată zidirea, din teonom în autonom. Gândind așa, s-a prefăcut în balaurul cel roșu (satana sau diavolul). Nu a avut parte de evoluția firii sale, cum dorea, fiindcă aceasta nu este cu putință, ci de o revoluție lăuntrică ce l-a întunecat. Nu a reușit să-și schimbe rațiunea firii, fiindcă a rămas tot înger creat, ci și-a produs mutilarea voirii, devenind înger întunecat (Iez 28,1-19), căzând și trăgând, după sine, o treime din îngeri (Apoc 12,3-4; Apoc 20,1-3).
 Văzând cum a ajuns și temându-se, din invidie, că oamenii îi vor lua locul, în loc să se pocăiască cu adevărat (ca Dumnezeu să-l primească înapoi și să-l facă iar înger de lumină), el le-a transmis primilor oameni păgânătatea, cunoașterea științifică autonomă, adică dorința chinuitoare și stricătoare de a fi dumnezei, nu prin har, ci după fire (prin schimbarea firii), de sine stătători, prin ei înșiși, printr-o cunoaștere degradată și degradantă, după părerea proprie.

A fi dumnezei nu prin har, ci prin sine, aceasta este ispita primordială: Fac 3,5 „Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”. Primii oameni au fost ispitiți să devină dumnezei după fire, dorind să-și schimbe rațiunea firii (rațiunea de a fi chip dumnezeiesc), anulându-și chipul ca să nu mai fie doar chipuri, ci chiar dumnezei, prin independența față de Dumnezeu, Prototipul lor. Dar nu și-au putut anula chipul, fiindcă rațiunile firii nu se pot altera, căci sunt ocrotite de Creator, în schimb au pierdut darul asemănării.

Astfel, Adam și Eva au tânjit să devină oameni de știință evoluționiști, adică să „evolueze” de la statutul de copii ascultători și slavoslovitori ai Domnului, la cel de rafinați cunoscători ai răului și ai binelui (întocmai ca Dumnezeu, însă fără de El), prin metode autonome, rupți de harul Lui, doar ca să se laude pe sine. Fac 3,6 „De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință, a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a mâncat și el”. Și așa au căzut, și-au pierdut feciorelnicele haine de lumină înțelegătoare și au dobândit goliciunea desfrânată a scolasticii.

E drept că ei s-au pocăit, redevenind oameni de știință doxologici, adică proroci, dar nu toți urmașii lor i-au urmat întru pocăință. Unii au sporit acel tip de cunoașterea rea, amestecând și mai mult binele cu răul.

Acest prim volum al Tetralogiei omului nou descrie tocmai această istorie a involuției omului, arătând legătura dintre înșelarea demonică, evidentă în viețile evoluționiștilor celor mai cunoscuți, și gândirea păgână din învățăturile lor. Astfel că am urmărit, după aceste două repere, firul roșu evoluționist din marile religii ale lumii (evoluționismul semilunii fertile – de tip zoroastrian, sumeriano-akkadian, egiptean; elin; hindus – inclusiv cel spiritist și teozofic; nordic; romano-catolic; protestant; scientologic și evoluționismul per se, ca religie de sine stătătoare, cu ritualurile sale), ca și din viețile și scrierile unor evoluționiști păgâni celebri (Vivekananda, Sri Aurobindo, Ken Wilber, Friedrich Wilhelm Nietzsche) și ale unor eretici cu mentalitate păgână, deghizați în creștini (Origen; iezuitul Jean Baptiste Lamarck; preotul augustinian Gregor Mendel; cardinalul John Henry Newman; preotul iezuit Pierre Teilhard de Chardin, abatele Georges Lemaître; preotul iezuit Karl Rahner; preotul, fost iezuit, Hans Urs von Balthasar; ex-preotul dominican Francisco Ayala, preotul luteran suedez Lars Anders Thunberg; „evanghelistul” Denis Alexander și alții).

Atragem atenția asupra capitolului dedicat lui Origen, „Origen, tatăl evoluționismului «creștin»”, care dezbate amănunțit și lămurește, după Sfinții Părinți, toate neclaritățile/îndoielile în legătură cu viața și învățăturile lui: A fost mucenic? Au existat Sfinți Părinți „origeniști”? Textele sale eretice îi aparțin cu adevărat sau sunt doar apocrife, scrise în numele lui? Au avut Sfinții Părinți dreptate să-i numească învățăturile eretice și păgâne (eline) sau au exagerat, neînțelegându-le prea bine? De asemenea, acest capitol analizează atât învățăturile sale eretice, direct legate de evoluționism, cât și infailibilitatea Adevărului absolut.

Un alt capitol este dedicat evoluționismului romano-catolic, „Biserica Romano-Catolică, mama evoluționismului «creștin»”, în care, pe lângă viața și învățăturile rătăcite ale evoluționiștilor romano-catolici, explorăm atât evoluționismul catehismului romano-catolic, al școlilor oficiale romano-catolice și al dogmelor romano-catolice (Filioque; grație creată → panenteism; satisfacția onoarei, starea naturală stricată, har supraadăugat – păcat strămoșesc; imaculata concepție; autonomia lumii; purgatoriu, Vicarius Christi, aggiornamento), al papilor Pius IX (decretarea unei false cunoașteri infailibile), Leon XIII (teologia subordonată științei în privința cunoașterii originilor), Pius X (startul unei curse către punctul omega), Pius XII („piosul” E.T. al Ustașei: evoluționismul teoretic și practic – adică nazismul militant), Ioan Paul II (un evoluționist sanctificat), Benedict XVI (un evoluționist „teolog”), Francisc – un evoluționist co(s)mic, colaborarea romano-catolici-quakeri în fabricarea evoluționismului teist (E.T.), cât și credința oficială a romano-catolicilor în extratereștrii (ET).

Ultimul capitol conține viața și învățăturile agnosticului (ateu necombatant) Charles Darwin (așa cum se considera pe sine însuși, iar nu un teist pocăit, așa cum vrea să îl prezinte o legendă populară pietistă protestantă). În acest capitol sunt descrise, din mai multe surse oficiale: începuturile lui Darwin și ale teoriei lui; hinduismul lui Darwin; treptele lepădării sale de Hristos (aprinderea zelului hindus, teodiceele eretice; declarațiile lepădării treptate – de credința copilăriei și de teism –, exprimarea și definirea agnosticismului său; participarea la ședințe spiritiste, falsa lui „căință” legendară); lansarea darwinismului nu de către oamenii de știință, ci de teologii liberali; eugenismul și rasismul lui Darwin; consecințele dezastroase ale darwinismului asupra urmașilor lui și roadele nefaste ideologic-politice ale învățăturilor sale.
 Dintre aceste roade, cele care ne afectează cel mai mult astăzi, la modul cel mai concret, sunt trans, post, meta-”umanismul”, sau, mai pe larg, supraumanismul, caricaturizarea îndumnezeirii omului. Poate cel mai grav, din toate, este transumanismul medical, complet nejustificat, deoarece, după cum arătăm în acest subcapitol (cu ajutorul cercetării științifice), medicina evoluționistă (contrar mentalității larg răspândite azi) nu a prelungit deloc speranța de viață (față de cea a oamenilor de pe vremea Sf. Proroc David, până în zilele noastre).

„Merită observat că nici Darwin și nici Lyell nu erau savanți formați, în sensul modern. Darwin era un student teolog apostat, a cărui singură diplomă era în teologie. Charles Lyell a studiat dreptul, nu geologia. Geologi de seamă ai vremii sale – de pildă, Cuvier, Buckland – credeau în catastrofism, și mulți dintre geologii din zilele noastre se reîntorc la această părere. Lyell trebuie să fi știut că datele reale ale geologiei favorizau în mare parte catastrofismul, nu uniformismul. Totuși, în chip dogmatic, a insistat asupra perioadelor lungi și a uniformității, respingând cu sarcasm cronologia biblică din acest proces. – Dr. Henry M. MORRIS, The Long War against God, Ed. Baker Book House, Grand Rapids, 1989, p. 162”

De altfel, chiar și ideea selecției naturale (esența darwinismului) nu i-a venit lui Darwin din cercetarea științifică a naturii, ci din contaminarea sa cu malthusianismul, opera unui teolog liberal la modă atunci, ca și acum:

„În octombrie 1838, adică la cincisprezece luni după ce mi-am început ancheta sistematică, am citit, pentru amuzament, teoria lui Malthus despre populație și, fiind bine pregătit să apreciez lupta pentru existență, care continuă peste tot (de la observarea continuă a obiceiurilor animalelor și plantelor), m-a surprins dintr-o dată ideea că, în aceste condiții, variațiile favorabile vor tinde să fie păstrate, iar cele nefavorabile să fie distruse. Rezultatul ar fi formarea de noi specii. Aici, atunci, am avut în cele din urmă o teorie cu care să lucrez. – Charles DARWIN, The Autobiography of Charles Darwin 1809-1882. With the original omissions restored, editată cu anexe și note de nepoata sa, Nora BARLOW, Ed. Collins, Londra, 1958, p. 120.”

*

Acest prim volum este esențial pentru înțelegerea întregii Tetralogii, nu numai fiindcă ne arată cine sunt părinții evoluționismului (care, după cum se poate vedea, nu sunt de fel oamenii de știință, ci teologii rătăciți și învățătorii fanatici ai religiilor păgâne), ci și fiindcă ne oferă un mic dicționar pentru înțelegerea cunoașterii, creației, creaționismului și evoluționismului, foarte important nu numai în cadrul dezbaterii noastre, ci și în înțelegerea tulburărilor ideologice și religioase de care suferă contemporanii noștri, tulburări care-i ispitesc atât de mult pe ortodocși, de pe băncile școlilor până pe patul de moarte.

„Teza de doctorat a Pr. dr. (medic) Alexandru Anastasiu este rodul unei așteptări imperative. Chiar și numai curajul de a înfrunta analitic puhoiul teoriilor evoluționismului inter-specific și încă ar fi îndeajuns de mult și cu totul salutar. Însă teza de doctorat, de dimensiuni neobișnuite pentru o asemenea lucrare, dar firești pentru complexitatea problemei abordate, este mai mult decât atât. Este una dintre oazele răspândite în pustiul provocat de conglomeratul pozitivismului occidental, a cărui întindere sufocantă ne-ar arunca pe toți într-o rătăcire absurdă dacă nu ne-ar însoți stâlpul de lumină călăuzitoare și certitudinea «țării făgăduite» – Iisus Hristos, Calea, Adevărul și Viața.”