Iubirea

Deseori am ascultat acest răspuns al câte unui om dezorientat, rănit ori pur și simplu om: m-am salvat citind... Și punea numele unei cărți. Credeam că e o exagerare, deși în multe rânduri mie însumi liniștea mi s-a dăruit printr-o lectură. E motivul pentru care țin Psaltirea aproape de inima mea. Uneori, mai ales acum, spre maturitatea ce se cheamă subtil îmbătrânire, am trăit luni care m-au făcut să devin o carapace de om. Să-mi pierd tonusul de bucurie și răbdătoare înțelegere a lumii din jur. Deși știu că numai cu scuipatul pe față vom urca în Împărăția lui Dumnezeu, mi-e greu, tot mai greu să accept că pe cruce te urci singur, dar de dat jos, te dau jos alții. La vremea hărăzită de Însuși Domnul Care a trecut prin Cruce și ne-a dăruit Învierea.

În plină neliniște personală am luat în mână o carte dăruită mie cândva de Părintele Moise Iorgovan, „Moise de la Oașa”, cum îl alintăm noi. E vorba de volumul lui Octavian Blaga, Iubirea (Sherbrooke, 2021, 350 pg.). Era așezată în așteptare, atârnată de gândul de a o citi cândva. Și-i bine că a fost așa. Ce scriu acum nu este o prefață de carte – la o ediție nouă – și nici nu cred că aș putea scrie una la această carte. Ci este mai degrabă un oftat mare, de plâns răcorit. Un îndemn la lectură de dragul descoperirii uneia dintre cele mai ample cărți de teologie pe care am citit-o în ultimii ani. Sunt cărți pe care, citindu-le, îți vine gândul de a nu mai scrie niciodată. Nimic. Poate doar despre cartea care te face să nu mai scrii nimic. De frică să nu ți se vadă micimea sufletească, ori piticismul intelectual, ori pur și simplu neputința de a mai putea scrie ceea ce descoperi în scris de obicei: liniștea neliniștită a rostirii. 

După cartea lui Octavian Blaga am plâns ca după prima lectură a Evangheliei după Ioan. E un jurnal, un jurnal de călătorie în căutarea și aflarea Ființei Care Se cheamă pe Numele Cel mai Sfânt: Dumnezeu-Iubire. Pornit din adolescența timișoreană (ce pagini calde are aici orașul de pe Bega, câte adevăruri semnalează cel care a fost vecin bisericii de unde a început Revoluția!), trecând prin inima caldă a Părintelui Ghelasie de la Frăsinei și a minunaților săi ucenici – admirabil și real chipul Părintelui Varsanufie de la Pătrunsa –, apoi urcând parcă pe furcile de piatră și duh ale unui Tabor interior, omul acesta ne oferă prima oară, în teologia românească, un jurnal de isihasm și iubire. Preoțit în Banat, lucrând în asistență socială (veți găsi pagini admirabile și adevărate despre Mitropolitul Nicolae Corneanu), absolventul de fizică mai caută și apoi crește în cunoaștere teologică. Plecat în Canada, în regiunea Quebec, unde acordă asistență spirituală persoanelor aflate în diferite stadii de viață în varii spitale și locuri de odihnă înaintea Odihnei, modul în care argumentează prin cunoașterea imediată nevoia de pregătire profesională și încordare sufletească vocația de înger păzitor al Marii Plecări emoționează, emoționează până la capăt. Nu știu să vă zic un rând care nu-i frumos în cartea aceasta. Sau să vă spun vreo experiență prezentată cu sinceritate în ea care să nu fie ziditoare. Admirabila căutare și trăire a Ființei Iubire prin rugăciune, slujire și liturghisire ne sunt astfel prezentate în cel mai firesc limbaj de viață și cultură a cumințeniei. Strașnic om, grozavă mărturie!

Veți descoperi între „personajele cărții” oameni, oameni adevărați. Așteptând eliberarea spre Împărăție, căutând împăcarea și Iertarea. Veți descoperi că există medici și asistenți blazați și obosiți de crucea muncii lor peste tot în geografia lumii acesteia și că, în fond, câte un nebun de Iubire șade în fiecare colț al lumii să-i vindece murirea. Sunt pagini grele despre moartea asistată și despre modul contabilicesc în care sunt privite plecările noastre. Mulți dintre cei cărora le-am dăruit cartea au descoperit cât de mult seamănă cu câte un „personaj-nepersonaj” în îndoieli și cât și-ar dori să încheie firul vieții acesteia cu nădejdea pe care o inspiră plecarea lor. Deși subiectul e dur, dur prin natura sa și prin împrejurările sale, Părintele Octavian te face aproape să nu mai sesizezi moarte, ci să alergi spre deznodământ: Învierea! Așezat pe descriere, cu o limbă scriitoricească de excepție, Părintele nu critică, nu judecă și nu rănește pe nimeni cu povestea ce ne-o spune. Pare a fi mai degrabă un comentariu modern la Psalmul 118, așa după cum ți-l citește viața la urechea inimii. 

Chipul unui episcop francez de Quebec și dragostea lui paternală, impresiile iconice despre câțiva părinți ai Frăsineiului ori ai monahismului românesc contemporan (am lăcrimat din amintirea Părintelui Teofil ori din aducerea aminte de sfinții Mânăstirii Turnu din propria mea tinerețe), chipul obosit, dar tandru, al unor oameni ai Bisericii Catolice în „remisie” în toată Canada ori infinit de luminoasele chipuri ale unor locuitori din rândurile cărții m-au topit sufletește, mi-au adus aminte de Dumnezeu, de Ființa Iubirii.

Veți zice, poate bună dreptate, că nu e vorba aici de nicio prefață. Nici n-aș vrea să o luați ca atare. E doar un apel de suflet să vă căutați cărțile preferate, să nu mai citiți cărți care maculează și incită la neiubire. Căutați adevărul care vă face liberi, constant liberi, în respirarea Ființei Iubirii, care este Hristos Iisus. Căutați cărți care să vă crească inima, să-i depășească organicitatea bolnavă, deseori, tocmai din pricina rănilor din interior. Apărați fibra aceea de rugător și de om căruia-i pasă și nu vă rușinați de ea. 

Părintele Octavian Blaga ne reînvață că Ființa Iubire e aici, la o respirație distanță, fiindu-ne însăși respirația. Când Părintele Moise mi-a trimis-o, am așezat-o în raft ca pe o carte. V-o dăruiesc din postura prefațatorului, v-o întind peste limite de coperți și lume, ca pe o provocare duhovnicească, de mare calitate a scriiturii și de un atent dozaj în asumarea, cuminte, a realității Iubirii ca Ființă. 

Îngăduiți-mi să închei cu un gând din carte: „Iubirea mea dragă! O, dacă aș putea să nu Te uit niciodată! Să nu mă las prins de negreala lumii care mă separă de Tine. O, dacă aș putea să respir la nesfârșit parfumul Tău. Ce rău îmi pare că Tu, fiind la distanță de un gând față de mine, eu te cred departe. Pe Tine, Cel ce arzi de dragul meu cu doruri infinite” (p. 272). 

Carte de trăire, slujire și iubire. Mai mult nu pot zice, decât: luați și citiți! Schimbă viața!

Preot Constantin NECULA 

Sibiu, 18 noiembrie 2024