Isus din Nazaret. Arheologi pe urmele Mântuitorului

În omilia pe care a ținut-o la Nazaret (14 mai 2009), cu ocazia pelerinajului său în Țara Sfântă, Papa Benedict al XVI-lea spunea că „Toţi trebuie să ne întoarcem la Nazaret… Miracolul Întrupării ne provoacă mereu din nou pentru a ne deschide priceperea către posibilităţile nelimitate ale puterii transformatoare a lui Dumnezeu şi a iubirii sale pentru noi, precum şi la dorinţa lui de a fi unit cu noi. Aici a devenit om Fiul lui Dumnezeu, generat înainte de toată eternitatea, şi astfel ne-a permis nouă, fraţilor şi surorilor sale, să participăm la filiaţiunea sa divină”. Apoi va adăuga: „Când reflectăm asupra acestui mister plin de bucurie, ni se oferă speranţă, speranţa sigură că Dumnezeu va continua să intervină în istoria noastră”.

Călătoria mea în Ţara Sfântă, a douăsprezecea din viaţa mea, a avut scopul de a ajunge la baza acestui mister. A fost o călătorie turbulentă, la fel de aventuroasă precum pelerinajele din cele mai vechi timpuri. În Caesarea Maritima, maşina noastră s-a stricat în timp ce examinam pretoriul şi inscripţia unică a lui Ponţiu Pilat. Hoţii au furat toate bagajele noastre: hainele şi documentele, ghidurile mele de călătorie, cărţile de specialitate şi laptopul. Planul nostru de a-l „întâmpina” pe Papa Benedict în Iordania eşuase. În schimb, am căutat cel mai apropiat centru comercial pentru a ne aproviziona cel puţin cu cele mai necesare lucruri. Înţeleg: cine vrea să-l urmeze pe Isus din Nazaret, cine vrea să-i caute urmele, trebuie să lase mai întâi totul în urmă, să se elibereze şi să se deschidă spre nou. Aşa că am vizitat locurile activităţii sale în haine noi şi curate precum haina de la botez, până când, o săptămână mai târziu, ne-am întors la locul unde a început totul.

Aici, la Nazaret, Dumnezeu a devenit om prin actul supranatural de zămislire prin Duhul Sfânt. Lumina strălucea în întuneric, chiar dacă întunericului i-a luat mai mult pentru a înţelege aceasta. După cum a afirmat în anul 451 Conciliul din Calcedon, o suburbie a Constantinopolului (astăzi Istanbul), acest Isus din Nazaret era „acelaşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat”. Nu sunt teolog şi nu este datoria mea, şi nici specialitatea mea, pentru a scruta secretele dumnezeirii. Dar dacă Dumnezeu a devenit „om adevărat”, atunci a intrat în istorie şi, prin urmare, în domeniul de lucru al istoricului. Personajele istorice lasă urme. Acest lucru este valabil mai ales despre Isus din Nazaret. Oricine se ia după urmele pe care le-a lăsat, descoperite adesea de arheologi în Ţara Sfântă abia în ultimii ani şi decenii, nu mai poate avea îndoieli: credinţa noastră nu se bazează pe legende frumoase şi fantezii pioase, cum ar fi povestea aventuroasă a „Săriturii Domnului”. Se bazează pe evenimente istorice transmise de martori oculari şi notate de cronicari. Cât de precise sunt relatările lor, putem vedea când descoperim scenele pe care ei le descriu cu hârleţul arheologului. Cine pătrunde strat după strat până la cernoziomul istoriei mântuirii îl va găsi pe istoricul Isus din Nazaret. De aceea am pornit în căutarea lui.

Michael Hesemann