Dicționar de nume

„Unui nume îi dai viaţă pomenindu-l. Numele cheamă de îndată sufletul pe care-l desemnează; de aceea pomenirea unui nume are o semnificaţie atât de adâncă." A invoca numele unei persoane înseamnă a o face prezentă efectiv. A face un lucru în numele cuiva sau a chema pe cineva după numele său sunt acte care presupun o relaţie dialogică, directă. Numele este cheia persoanei; a pomeni numele cuiva înseamnă a te aşeza în prezenţa lui. Numele este o chintesenţă a persoanei, iar persoana, cu toate particularităţile şi energia ei, este prezentă în nume. În tradiţia vechi-testamentară, ca şi în culturile antice păgâne, exista o strânsă legătură între sufletul cuiva şi numele acestuia. În societăţile antice, valoarea magică atribuită cuvântului apare ca oforţă particulară în numele care desemnează persoana. Pentru omul primitiv, numele este ataşat inseparabil de fiinţa desemnată, în aşa măsură încât el îşi ascunde numele adevărat faţă de necunoscuţi pentru a se feri de vrăji. Numele în sine era investit cu puteri speciale; se credea că numele poate exercita o influenţă modelatoare asupra caracterului şi destinului copilului. În creştinism numele se eliberează de conotaţiile magice şi superstiţioase păgâne. Numele în sine nu mai exercită fatalul determinism asupra destinului uman. Numele unui sfânt sau un nume care-L invocă pe Dumnezeu nu are nici o semnificaţie sau putere fără o participare conştientă la realitatea evocată. A chema numele lui Dumnezeu presupune deschidere faţă de iubirea Lui, a te oferi ca jertfă vie în mâinile Lui. Fără această participare şi conştientizare, numele rămâne simplă etichetă cu rol de identificare.