Despre smerenie

Să ne cercetăm cugetul şi inima, fiule Fortunat, şi rugând pe îngerul nostru paznic, să fie cu noi, să păşim spre poarta de aur, cea strâmtă, şi care ne va duce în cetatea Smereniei. Căci, cu adevărat, fiule Fortunat, Smerenia este poarta care, prin strâmtimea ei, ne poate duce la „păşunea cea aleasă”, adică în înţelesul ei înalt, la „mântuire”. Să ne smerim, fiule Fortunat, şi lepădând de la noi şi cele de pe urmă „umflări” ale îngâmfării noastre, ale iubirii de sine, ale trufiei, să intrăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, în cetatea Smereniei! 
 
Dacă vom privi, fiule Fortunat, în viaţa celor cu adevărat smeriţi, precum şi în rarele clipe din viaţa noastră proprie când şi sufletul nostru s-a lăsat în voia cea dulce a Smereniei, degrabă ne vom da seama ce răsplăţi mari, pline de lumină şi frumuseţe, păstrează Bunul Dumnezeu pentru Smerenie, -vreau să spun pentru acei care sunt robii fericiţi ai ei. În cercul larg al trăirii creştine, toate virtuţile, fiule Fortunat, aduc după ele o răsplată dumnezeiască, neasemănată cu răsplăţile omeneşti, dar Smerenia mi se pare că a primit pe cele mai alese, de vreme ce, prin ea, după cum am mai spus, se intră în imensa Grădină a virtuţilor creştine. (text coperta IV)