Decalogul sau cele zece porunci ale lui Dumnezeu

Înainte de creştinism, în domeniul vieţii religioase a popoarelor, Decalogul a fost, este şi rămâne cea mai înaltă operă, întrucât cele zece porunci sintetice şi universale reprezintă o revelaţie unitară orânduirii morale a lumii vechi, prin aceea că accentuează unitatea şi spiritualitatea lui Dumnezeu şi‑l determină pe om să spere la o viaţă umană mai bună, viaţă trăită într‑o societate umană dată bazată pe principii şi cerinţe a căror îndreptăţire era recunoscută în mod unanim. Poruncile, alături de celelalte trăiri duhovniceşti, sunt cele care au dat posibilitatea omului şi creaţiei să se realizeze desăvârşit ca unitate acţional‑agapică, adică lucrătoare prin iubire în deschiderea inimii spre ceilalţi. Şi aceasta pentru faptul că fără legătura cu Dumnezeu, omul nu poate fi cugetat. Raportarea la absolut ţine de fiinţa lui ontologică. Omul e înrădăcinat şi ancorat în absolut prin însăşi actul creării sale, de aceea este o fiinţă religioasă, iar după cădere poruncile sunt „căi ontologice” de acces la absolut, oferind omului posibilitatea reproducerii misterului trinitar negrăit, până la nivelul profunzimii unde omul devine o taină indestructibilă pentru sine însuşi, căci e mai uşor să cunoşti cerul, decât pe tine însuţi. (din „Introducere”)