De vorbă cu Mihai Sârbulescu

Iscodit de Maria Pașc, sedus de suavele sau picantele ei întrebări, ori copleșit cu delicii de curiozitatea sa provocator anecdotică, pictorul Mihai Sârbulescu se lasă pradă umorului care-l caracterizează, ironiei înduioșate și tachinărilor prietenești cu care oamenii Prologului – ca orice confrerie, frăție sau grupare de idealuri – știu să dubleze spectaculos inconturnabilul impuls reciproc concurențial cu fidelitatea, spiritul de corp și admirația reciprocă fără fisură. 
 
Aici și este marele farmec al acestor convorbiri: în cultul sincerității, autenticității și în altruismul subiectului ce se pliază cu aceeași pricepere simpatetică pe toți dascălii și confrații săi de breaslă. Pro, bineînțeles, în virtutea cavalerismului ce presupune principiul unul pentru toți și toți pentru unul, doar că fiecare știe prea bine că numai simbioza tuturor întemeiază reușita grupării și rostuiește fiecare personalitate stilistică în parte. Din acest punct de vedere, dialogurile cu Mihai Sârbulescu pot sluji pentru familiarizarea oricui, licean, student sau iubitor de artă, cu pictura noastră contemporană, dar și cu arcanele artei în general, într-atât sunt de generoase aluviunile referențiale, atât de captivante anecdotele și de încântătoare efluviile confesive ale artistului, provocat când responsabil, când năstrușnic, dar invariabil cu bună credință și adecvată, complice participare. 
 
Dincolo și dincoace de seducătoarea persoană a lui Mihai Sârbulescu, cartea de față cucerește prin imaginea grupului, a frăției Prolog în sine, fiindcă puritatea fiecărei părți nu exclude proteismul întregului. În final, lecția de aici – dacă tot vorbim despre meșteri și ucenicie – rezidă în însumarea celor trei decenii de comuniune, sau împreună lucrare, ceea ce presupune smerenie, îngăduință, așteptare, răbdare, iubire și nădejde, tot atâtea chei pentru tainițele Împărăției. 
 
Nu am de ce să mă mir tocmai eu, necredinciosul care i-a însoțit pe câțiva dintre pictori la Sfântul Munte, văzându-i cât de firesc se trezeau la miezul nopții, apoi la două, la patru și la șapte pentru slujbă. 
Adevărat, „nu vezi decât ceea ce te privește”... 
 
Dan C. Mihăilescu