Cronica răbdării Tale (I)

„Trebuie să-mi recâștig seninătatea, încercând cu încăpățânare să mă conving că mintea mi-a apucat-o pe o pistă falsă. În mine e soluția salvatoare. Trebuie să fac totul, să trecem de impasul ăsta. Nu mă pot gândi la noi, rememorând viața la trecut, atâta timp cât suntem împreună, ne iubim, putem ierta orice. Nu suport gândul că viața noastră de altădată e pe cale să devină o amintire, că-și cere dreptul la perenitate. Mai putem fi fericiți. Trebuie să refacem forța spirituală prin care am rezistat puhoaielor vremii. Uniți suntem mai greu de lovit, pentru viață. El nu a înțeles, dar trebuie să-l trezesc la realitate. Realitatea noastră. Nu s-ar mai teme de acele forțe negre care-i bântuie mintea. Sau ar ști să li se împotrivească cu orice preț. Această cumpănă trebuie trecută până nu e prea târziu. Înstrăinarea lui progresivă mă convinge că face exact contrariul a ceea ce ar trebui făcut. Probabil că încearcă să se retragă strategic, pentru a-și organiza mai bine apărarea. E soluția lui. Dar e convins că e cea mai potrivită? Sau e numai un răgaz în care încearcă să facă ordine și nu știe de unde să înceapă, fiindcă nu găsește nicio noimă? Sau îi e frică să facă ordine? Nu mi-aș dori să fiu în pielea lui. Nervii mei cedează repede, sub tensiune, ai lui defulează în scene de furie, crispare, melancolie, gândea Nana.” 

(fragment)