Creionul de tâmplărie

„Preotul mi-a tăiat moțul, iar nașul mi-a vârât sub ochi tăvița tradițională, pe care se-nșirau câteva obiecte disparate: un păhăruț cu vin, un clește, niște bani, o păpușică cu păr de ață, spice de grâu… Trebuia să apuc de pe tavă, succesiv, trei obiecte, care să-mi prevestească viitorul în viață: dacă luam paharul aveam să fiu bețiv, dacă alegeam păpușa – afemeiat, dacă apucam cleștele – un muncitor harnic etc. Mă-ntreb ce zeu a-mpins în acel moment, ușor, cu vârful degetului, creionul de la urechea nașului, făcându-l să cadă-ntre lucrușoarele de pe tavă? Fapt este că m-am repezit imediat la creionul ce nici nu trebuia să fie acolo, l-am înșfăcat cu toată puterea și nu i-am mai dat drumul, nici n-am mai vrut să iau altceva de pe tavă.
Într-un fel, tot ce-am scris de-a lungul vieții mele am scris, de fapt, cu acel creion de tâmplărie pe care soarta mi l-a pus de la-nceput între degete. Bătătura pe care-o am de la nenumărate pixuri și stilouri și creioane pe degetul mijlociu e singurul semn de muncă grea pe care-l am pe trup, și sunt mândru de ea ca de o medalie de onoare.“